„Mulțumesc lui Dumnezeu că România există”

Interviu cu NINA GHERG, director adjunct al Liceului „Alexandru cel Bun” din Tighina, Transnistria

 

– Dorim să aflăm ce înseamnă să fii profesor la o școală cu predare în limba română din Transnistria… – Înainte de a răspunde, trebuie să precizez că, deși orașul Tighina (Bender) se află pe teritoriul dintre Nistru și Prut, geografic în Republica Moldova, el este sub administrația Tiraspolului, a Transnistriei lui Igor Smirnov. A lucra într-o școală românească cu predare în limba română pe teritoriul Transnistriei înseamnă a fi un dăruit limbii române, limba în care te-ai născut, a avea conștiința că ești român și, nu în ultimul rând, a avea curaj. – Care au fost problemele de care v-ați lovit atunci când ați hotărât să fiți o școală cu predare în limba română la Tighina? – Probleme au fost multe și grele. Autoritățile de la Tiraspol au fost categoric împotriva înființării școlii. După o lună și jumătate de la înființarea școlii, întreaga conducere a fost decapitată (destituită – n. red.), iar eu am fost numită director interimar de către colectivul profesoral. Eram chemată zilnic la Sovietul orășenesc, secția de învățământ, unde ni se cerea să renunțăm la manualele școlare care țin de programele Chișinăului. Să scoatem din biblioteca școlii tot ce ține de limba română, de grafia latină. Ne obligau să revenim la cărțile cu caractere chirilice și conținut sovietic. – Care a fost reacția cadrelor didactice ale școlii? – Ne-am opus categoric. Ne-am asumat riscul refuzului, riscului de a nu da ascultare autorităților smirnoviste. Reacția autorităților nu a întârziat. Într-o dimineață, babele Galinei Andreevna, aceleași care au blocat calea ferată la Tiraspol, ne-au blocat și nouă accesul în școală. Astfel am început bătălia pentru limba română, pentru școala națională. – Cum ați procedat atunci când ați văzut că nu mai aveți acces în școală? – Împreună cu elevii și părinții acestora, am mers în fața Sovietului orășenesc pentru a demonstra împotriva abuzului autorităților. Am organizat un marș. Am luat tricolorul, am strigat lozinci: „Noi suntem acasă!”, „Nu ne reprimați!”, „Noi nu avem unde să ne ducem, asta e casa noastră!”. Fă-ceam mitinguri zilnice, cu icoane, cu lumânări aprinse și lozinci. În tot acest timp, autoritățile au refuzat dialogul cu noi, nedându-ne vreo șansă. – Într-o asemenea situație ce ați hotărât? – Când am văzut că nu ni se dă nicio șansă, într-o noapte am blocat școala rusă. Nu trebuie omis faptul că s-a implicat până și generalul Lebed, care la acea dată era comandantul Armatei a XIV-a, pentru a ajunge la un dialog cu autoritățile. Cum era firesc – nefiresc pentru noi –, el era mai mult de partea Sovietului orășenesc. 2011 elevi, sute de părinți veniți de prin sate, împreună cu noi, au blocat calea ferată internațională timp de 10 zile. Când autoritățile au văzut ceea ce se întâmplă au venit la fața locului. Au venit și autoritățile de la Chișinău pentru a discuta despre problema noastră. A fost prima noastră reușită. Ni s-a dat o clădire părăsită de la marginea orașului pe care am renovat-o. Am adus bănci vechi de la școlile din sate. Nu aveam nici de unele. Tot ce avusesem noi la școală nu ni s-a mai dat. În asemenea condiții am început anul școlar. În acest imobil ni s-a permis să rămânem până în anul 2013. Plătim chirie. După 2013, dacă este nevoie, vom reîncepe lupta. – Înțelegem că nu aveți nici un sprijin din partea autorităților care, în plus, vă pun destule probleme. Cine vă plătește? – Suntem salarizați de Chișinău. Autoritățile orașului s-au dezis complet de noi. Ne pun mari probleme. Profesorilor care ar dori să vină să predea la liceul nostru nu li se face viză de reședință, nu obțin nimic. – Care a fost cel mai critic moment din viața dumneavoastră? – Momente din acestea au fost multe, dar cel mai critic a fost cel din perioada războiului de pe malurile Nistrului, din primăvara și vara anului 1992. Gardiștii au venit noaptea peste mine acasă. M-au obligat să plec din propria-mi casă, spunându-mi că dacă refuz o să mă omoare. Le-am spus atunci: „Ce, cu moartea mea opriți istoria?”. Am fost nevoită să plec, să stau ascunsă până la sfârșitul războiului. Tuturora le spun că greutățile vieții trebuie să le treci cu demnitate, să cauți să înveți ceva din orice greutate. Durerea face uneori să vezi mai bine frumusețea. Să nu vă sperie că este durere, că după ea se ascunde ceva frumos! Aceste gânduri le rostesc mereu prin viu grai și prin scris elevilor mei. – Să revenim la ceea ce se întâmplă astăzi în Transnistria. Care este situația economică și cum o duce populația? – Cât se poate de rău. Totul e scump. Rubla transnistriană nu are nicio valoare. Nu este recunoscută de niciun stat din lume. Viața este amară până și pentru cei care îl votează pe Igor Smirnov. Mulți dintre locuitorii Transnistriei emigrează. Pleacă oriunde în lume pentru a câștiga o bucată de pâine. – În această toamnă vor avea loc alegeri în Transnistria. Credeți că Igor Smirnov mai are șansa de a rămâne la conducere? – Smirnov s-a învechit. Nici Moscova nu-l mai vrea. Kremlinul îi cere să plece. În locul lui va fi un altul care va juca după muzica Moscovei. Noi nu participăm la vot. Pentru noi nu există Smirnov și Republica Transnistria, chiar dacă dictează conducerea Federației Ruse. Nici Armata a XIV-a n-a plecat, cu toate că și-a schimbat denumirea în „Corp de menținere a păcii”. Mai există încă destul armament rusesc la Kolbasani. Nu este liniște în Trasnistria. – Ce ați mai spune în încheierea dialogului nostru…? – Aș vrea să mulțumesc din suflet Primăriei comunei Dumbrăveni, dlui primar Ioan Pavăl, inimosului secretar al primăriei, Mihai Chiriac, consilierilor locali, locuitorilor comunei și nu în ultimul rând dlui Valeriu Matei de la Chișinău, care a vorbit pentru noi cu reprezentanții Primăriei Dumbrăveni care ne-au oferit, timp de 10 zile, colegilor și celor 19 elevi veniți în tabără, posibilitatea de a vedea frumusețile Bucovinei. Mulțumesc directorilor de la cele două școli din Dumbrăveni! Mulțumesc României și lui Dumnezeu că România există pe pământ!