A cere

Psihologii din spatele cerșetorilor din preajma magazinelor de pâine greșesc evident atunci când își învață milogii să pluseze: „Nene, ia-mi o pâine!”. Încerc să fiu un bun creștin și ajut bătrâna care tace și mă roagă doar din priviri. E o milogeală decentă, nu-ți stabilește, precum statul, contribuția: o pâine. Un țigănuș isteț, netrecut probabil pe la psiholog, tace și acceptă oricât i se dă. L-am surprins într-o seară, în magazinul de pâine, schimbând destul mărunțiș ca să cumpere câteva zeci de pâini. Și, tot acolo, în traista milogului pretențios – „nene, dă-mi o pâine” – doar o pâine-două sau deloc.

 

Nu trăim bine cei mai mulți dintre noi și ni se pare suspectă pretenția la una-bucată-pâine-de-om a unor persoane care pot câștiga pâinea la fel ca noi, fără milogeală și cu osul pus la treabă. Iată un motiv, temeinic probabil, care ne face reticenți față de orice astfel de cerere. O femeie din Chiril, cu astm bronșic agresiv și cu doar 90 de lei pensie, ne-a cerut ajutor. Am socotit că, dacă îi facem public apelul, cineva se va milostivi și de ea. „Vă pot spune că nu m-a ajutat nimeni, nimeni, cu nimic”, ne scrie ea. „Nu mai are niciun rost să mă mai dați la ziar, căci la noi lumea este rea. Eu vă mulțumesc din suflet că ați avut dorința de a mă ajuta. Vă doresc sănătate și noroc”. Mulțumim. Și suntem convinși că „lumea este rea”. Chiar dacă are motive, însă, îndrăznim să credem că femeia aceasta nu se milogește, oricât de bolnavă este. Poate că ea merită mai mult pâinea pe care ți-o cere câte o fătucă zdravănă, care ar putea bate un covor sau mânui o sapă.