Familia

Am avut privilegiul ca ieri, de ziua lui Spiru Haret și a colegiului sucevean ce-i poartă numele, să particip la o secvență (consistentă…) din manifestările pe care colegiul știut și sub numele „de Informatică” le-a organizat cu acest prilej. Dincolo de câteva (din multele) fețe albăstrite de frigul tăios, la și după momentul din preajma bustului acestui adevărat părinte al educației românești, am simțit multă căldură în jurul evenimentului, căldură emanată firesc din oameni înspre oameni, fie ei profesori sau elevi, căldură neconstruită (sau nu: ațâțată în timp, cu meșteșug și delicatețe), netrucată. Într-o sală plină, am întâlnit vreo 50 de adolescenți despre care cred că se simțeau cu adevărat bine lângă profesorii lor.

 

Și mi-am închipuit că profesorii aceia îmbracă zilnic, peste straie, câte o aură care îi individualizează și totodată îi înscrie într-un unic contur. Aură ce nu rămâne o taină pentru tinerii învățăcei fiindcă, fiecare în felul său, o caută întru contaminare rodnică. Le-am văzut acelor elevi ochii: și cuminți, și zâmbitori, și întrebători, și încurajatori. Și de aceea le-am promis că voi scrie aici câteva rânduri despre emoția (da, ca reacție afectivă!) generată de întrevederea, poate prea scurtă, cu ei. Și mi-am promis că voi nota și două din năzuințele (făcute publice ca atare) a doi dintre profesorii lor: să nu mai existe note de 4 în cataloage, iar elevii de acum, oriunde și oricând vor fi fiind, să nu dea ascultare decât deștepților… Bref, i-am găsit pe toți și i-am lăsat ca-ntr-o familie pe care regreți că o părăsești, la care abia aștepți să revii.