Fericirea, expresie a binelui împlinit

Dumnezeu este fericire, precum îl numește Sfântul Apostol Pavel în Epistola I către Timotei: „Fericitul și singurul Stăpânitor, împăratul împăraților și Domnul Domnilor” (VI, 15). Creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, omul poartă în sine tendința și posibilitatea de a împlini binele, de a împărtăși fericirea prin comunicarea cu Dumnezeu și cu semenii.

 

Gândirea patristică a veacului al IV-lea creștin înțelege fericirea drept „cuprinsul tuturor celor ce se înțeleg prin numirea de bine și din care nu lipsește nimic din cele ce răspund dorinței după bine”1. Numai situat în sfera binelui moral, împlinind binele, omul poate fi fericit; starea lui de fericire este legată de unirea cu Dumnezeu, Binele suprem, și se află la sfârșitul urcușului duhovnicesc. Nimeni nu se poate ridica însă la starea duhovnicească decât prin Mântuitorul Hristos, izvorul neîntrerupt al acestei ascensiuni spirituale, Cel Ce ne-a redat prin întreaga Sa activitate de răscumpărare posibilitatea mântuirii. Pornirea spre bine este ontologică firii umane, „alergarea spre bine”2 ține de natura omului creat de Dumnezeu. Săvârșirea binelui din iubire și evitarea răului din aceeași dorință firească după bine constituie calea ce duce spre unirea ființei noastre cu Binele absolut, având ca rezultat fericirea veșnică. Conform mărturiei scripturistice, Dumnezeu este pretutindeni și înăuntrul nostru (Lc. XVII, 21). De aceea, și în această viață fericirea poate fi gustată, anticipată, dar împărtășită deplin, numai în viața viitoare; precum întâii zori premerg soarelui, astfel și stările sufletești fericite din această viață anunță fericirea nepieritoare. Fericirea poate fi aflată în fapta bună săvârșită din iubire creștină față de Dumnezeu și de semeni, dar suntem conștienți că nu este aceeași cu fericirea cerească pe care o primim în dar de la Dumnezeu. Adevărata fericire se află în comuniunea cu Dumnezeu. Și fiindcă aceasta „începe de aici, de pe pământ, fericirea veșnică începe și ea tot de pe pământ, viața veșnică fiind de fapt, după învățătura ortodoxă, o prelungire a vieții prezente”3. Există deci o corespondență între binele săvârșit în viața aceasta și fericirea veșnică, după cum arată numeroasele afirmații ale Mântuitorului Hristos și ale Sfinților Apostoli referitoare la răsplătirea faptelor fiecăruia, în virtutea dreptății și a adevărului: orice lucrător își primește plata cuvenită (Mt. XX, 8, 14); drepții vor dobândi viața veșnică și vor fi despărțiți de cei ce au săvârșit faptele răutății (Mt. XXV, 32-46); viața veșnică se cuvine celor ce au dovedit stăruință în fapta bună (Rom. II, 7); viețuirea în credința dreaptă are „făgăduința vieții de acum și a celei ce va să vină”, aducând cununa dreptății (I, Tim. IV, 8; II, Tim. IV, 7-8); celor ce-L iubesc, Dumnezeu le-a făgăduit „cununa vieții” (Iacov I, 12), fiindcă judecă după dreptate și nu uită dragostea arătată pentru numele Lui (Evrei VI, 10); fapta bună săvârșită aici, pe pământ, nu-și va pierde plata sa (Mt. X, 42). Mântuitorul Hristos condiționează dobândirea adevăratei fericiri de un timp viitor, pentru care ne pregătim în această viață: „Bucurați-vă și vă veseliți, că plata voastră multă este în ceruri, că așa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi” (Mt. V, 12; Lc. VI, 23), „Împărăția cerurilor” (Mt. V, 3, 0), „lumina cea neînserată”, „cer nou și pământ nou” (Apoc. XXI, 1), „viața veșnică”, „bucuria Domnului” (Mt. XXV, 21), „viața cu Hristos” (in. XIV, 3) sunt tot atâtea nume ale fericirii veșnice. Se poate înțelege că fericirea creștină se deosebește radical de conceptele păgâne, întrucât ea nu privește dobândirea valorilor materiale, ci spirituale; împărăția cerurilor nu are nicio asemănare cu împărățiile pământești nedrepte și trecătoare. Fericirea este răsplata lui Dumnezeu pentru împlinitorii binelui, este dovada și urmarea unirii cu Dumnezeu; nu este iluzie și nu este ceva efemer, întrucât își are izvorul și puterea în Creatorul, Mântuitorul și Sfințitorul lumii, în Dumnezeu Care este Treime și comuniunea interpersonală. Nu oricine poate dobândi stare fericită, ci numai cei care fac dovadă, în această viață, că vor din tot cugetul lor să dobândească asemănarea cu Dumnezeu. De fapt, privită în perspectiva deplinătății, a transcendenței, fericirea nu are nume, este negrăită: „Cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit și la inima omului nu s-au suit pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-l iubesc pe El” (I, Cor. II, 9), spune Sfântul Apostol Pavel, cel care în experiența sa mistică „a fost răpit în rai și a auzit cuvinte care nu se pot rosti” (II, Cor. XII, 4). Spre a ajunge la adevărata fericire este necesar a ajunge la Dumnezeu, dincolo de ceea ce poate fi cunoscut, ridicându-ne, asemenea lui Moise, de la treapta de jos pe culmile muntelui, pentru a ne putea apropia de Cel Negrăit, de Cel Necunoscut, pentru a ajunge la Unirea cu Acela Care este mai presus de orice ființă și de orice cunoaștere. Teologia apofatică este mai potrivită atunci când este vorba despre Dumnezeu, este o cale spre unirea tainică cu Dumnezeu, a cărui fire rămâne necunoscută pentru noi. Firea divină nu poate fi grăită ori cugetată, aflându-se mai presus de cuvinte și de orice cugetare, Dumnezeu făcându-și „întunericul acoperământ” (Ps. XVII, 13). Fericirea veșnică se află dincolo de orice putere de pricepere a minții, de orice știință pozitivă, fiind rodul lui „a fi”, al împărtășirii lui Dumnezeu, al unirii cu Sine. Necunoașterea înseamnă, în acest caz, desprinderea de tot ceea ce poate fi cunoscut, spre unirea cu Cel necunoscut în fire, cu Cel mai presus în orice cunoaștere. Apofatismul este, de fapt, o atitudine a conștiinței în fața misterului divin, atitudine ce îl angajează pe om în întregime spre adevărata cunoaștere, spre unirea mistică. Cel care urcă, asemenea lui Moise, spre misterul divin primește, în realitate, tot mai multă cunoștință, dar în același timp firea divină rămâne deasupra oricărei cunoștințe, după cum arată și autorul lucrării intitulate „Viața lui Moise”. În ortodoxie, cunoașterea energiilor necreate ale lui Dumnezeu prin intermediul naturii este însoțită de conștiința necunoașterii ființei divine, teologia apofatică însoțește teologia pozitivă, catafatică, alternează cu ea. Cel care ajunge să vadă lumina dumnezeiască are totuși conștiința că ea nu poate fi cuprinsă în anumite concepte sau exprimată prin cuvinte (dovadă mărturisirea paulină) și că mai presus de ea se află ființa, firea divină, infinită și inepuizabilă. Comentând teologia apofatică a lui Losky, părintele prof. D. Stăniloae preferă calea alternanței catafaticului cu apofaticul, consideră că vederea luminii dumnezeiești este o treaptă superioară teologiei negative, dar vederea luminii dumnezeiești rămâne o taină, neexcluzând apofatismul, lumina aceasta aflându-se dincolo de cea cunoscută și copleșind prin abundența sa orice vedere și orice cunoaștere. Niciun nume nu poate cuprinde vederea luminii dumnezeiești, ființa însăși nu poate fi exprimată prin cuvânt, dar putem numi și cunoaște atât cât ne este necesar pentru mântuire. Acesta este și punctul de vedere al Teologiei Dogmatice: Dumnezeu este, pe de o parte, cunostibil, iar pe de altă parte, necunostibil: necunoscut după ființa sa, dar cunoscut prin energiile sale necreate din lume. Pe de o parte, putem vorbi în termeni pozitivi, spunând că Dumnezeu este viață, ființă, înțelepciune, putere, bunătate, dar termenii pozitivi sunt înlăturați prin negarea lor, fiindcă Dumnezeu este mai presus decât toate acestea, este mai presus de lumină, mai presus chiar decât ființa. Teologia pozitivă ne conduce prin cele ce ne sunt cunoscute, teologia negativă ne asigură că viața divină este infinită, necuprinsă, inepuizabilă. Calea fericirii este aceea a îndumnezeirii, a unirii mistice cu Dumnezeu. Spre fericire merg cei aflați în neîntreruptă comunicare cu Dumnezeu și cu semenii, trăind în conformitate cu voia dumnezeiască și înnoindu-și viața lăuntrică prin har. În fapt, „omul se naște aici pentru viața viitoare”5. Conlucrând cu harul lui Dumnezeu, el face ca, încă de pe acum, Hristos să trăiască întru el (Gal. II, 20); pentru creștin viața în Hristos începe încă din veacul acesta și este trăită deplin în cel viitor. Născut la viața duhovnicească, omul înaintează mereu în unirea cu Dumnezeu, de la unire la și mai multă unire, proces numit epectază: treapta deja atinsă deschide orizonturi noi, binele care pare desăvârșit, începutul unui bine superior. Cei împodobiți cu virtutea parcurg un proces neîntrerupt, sunt ridicați neîncetat din slavă în slavă, într-o fericire continuă. Această nesfârșită întindere a sufletului în unirea cu Dumnezeu, această împărtășire mereu mai înaltă a binelui, Sfântul Grigorie de Nyssa o reda în imagini de mare sensibilitate și profunzime: „Corăbierul privește spre stele când străbate prin mijlocul mării, până ce ajunge la liman (…). El privește spre ostrovul lângă care va lega corabia sa și de unde își va lua cele de trebuință și se va îndrepta spre alt ostrov”6. Adevărata fericire înseamnă viața împreună cu Dumnezeu („și dacă Mă voi duce și vă voi găsi loc, iarăși voi veni și vă voi lua la Mine, că să fiți și voi unde sunt Eu” – în. XIV, 3), cu îngerii („v-ați apropiat de cetatea Dumnezeului Celui viu și de zeci de mii de îngeri, în adunare sărbătorească” – Evrei XII, 22) și cu sfinții (Lc. XVI, 22), cu „duhurile drepților celor desăvârșiți” (Evrei XII, 23). Dumnezeu îi va cuprinde pe toți împlinitorii binelui, fiindcă, după cum afirmă Sfinții Părinți, Dumnezeu însuși „îmbrățișează toată viața fericită și va fi locul tuturor celor fericiți”7; Dumnezeu va fi totul în toți și harul dumnezeiesc va străluci în mulțimea ipostasurilor omenești, în toți cei care au dobândit mântuirea. Vederea luminii dumnezeiești înseamnă îndumnezeirea omului după har, înseamnă că el a realizat asemănarea cu Dumnezeu, iar acest proces este infinit. Deși făptură creată, el gustă fericirea dumnezeiască, intrarea în lumină aducând intimitatea iubitoare a lui Dumnezeu, sufletul eliberat de patimi umplându-se neîncetat de bucuria dragostei dumnezeiești. Atingerea stării de nepătimire face posibilă vederea și împărtășirea luminii de către cei ce s-au sârguit să ajungă la „Împreunarea credinței și a cunoștinței de Dumnezeu, la starea de bărbat desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos” (Efeseni IV, 13). Viața veșnică se deschide pentru omul care s-a străduit în viața pământească să se purifice de patimi și să dobândească virtuțile creștine, pentru cei ce au dat mărturia iubirii creștine. „Cel învrednicit de dobândirea mântuirii a putut experimenta lumina încă din viața pământească, prin iubire”. Pentru a vedea lumina dumnezeiască trebuie să ne împărtășim din această Lumină, experiența duhovnicească presupune preschimbarea firii noastre prin har. Nu vor intra în împărăția cerurilor decât împlinitorii legii morale, întrucât „petrecerea în legea Domnului este calea cea mai sigură și scara cea mai bună ce duce la viața cea fericită”9. Esența legii morale creștine o avem în Predica de pe Munte, în care Domnul nostru Iisus Hristos ne încredințează că fericirea este o stare reală, arătându-ne clar și căile ce duc la ea. Preot BOGDAN MICLIUC Note bibliografice: 1. Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre Fericiri, trad. și note de pr. prof. dr. D. Stăniloae, în col. „Părinți și scriitori Bisericești”, vol. XXIX, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982, p.335. 2. Idem, ibidem, p. 366. 3. Pr. prof. dr. Dumitru Radu, Sfintele Taine în viața Bisericii, în „Studii Teologice”, XXXIII (1931), nr. 11-12, p. 1130. 4. Idem, Viața veșnică, în „Îndrumări misionare”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986, p. 938. 5. Nicolae Cabasila, Despre viața în Hristos, trad. și introd. de prof. dr. Teodor Bodogae, Sibiu,1946, p. 9. 6. Sfântul Grigorie de Nyssa, op. cit., p. 368. 7. Pr. Ioan Mircea, A doua venire a Domnului (Parusia), în „Îndrumări misionare”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986, p.930. 8. Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, trad., introd. și note de pr. prof. V. Răducă, Editura „Anastasia”, București, 1990, p. 263. 9. Nicolae Cabasila, op. cit, p. 151.