Biserica în societate: solidaritatea cu lumea, diaconia, misiunea profetică a Bisericii (II)

Dinamismul iubirii creștine Revărsându-Și iubirea Sa asupra omului prin faptul că l-a creat și l-a făcut părtaș bunătăților Sale, Dumnezeu își întinde aripile sale iubitoare peste creștin, care, prin harul divin pe care l-a primit, răspunde iubirii lui Dumnezeu tot prin iubire. Față de erosul păgân, care este ridicarea omului spre Dumnezeu, agape, iubirea creștină este, la izvoare, o coborâre a lui Dumnezeu spre om, pentru ca și omul, la rândul lui, să se ridice spre Dumnezeu.

 

Criteriul cel mai sigur de verificare a iubirii față de Dumnezeu în intensitatea, amploarea, sinceritatea și garanția autenticității ei îl constituie tocmai iubirea față de aproapele. Sfântul Grigorie Teologul spune că nimic nu este mai absurd pentru un creștin decât să se mândrească și să preamărească pe Dumnezeul iubirii, dar în același timp să se arate inuman și vrăjmaș și să ascundă lumina drumurilor vieții creștine, izvorâtă din căldura și din pacea iubirii lui Dumnezeu. Porunca iubirii creștine față de aproapele este de o extremă exigență și împlinește astfel iubirea față de Dumnezeu, angajându-ne până la moarte în slujirea aproapelui. Nu este vorba doar de un sfat evanghelic lăsat la libera alegere a creștinului, ci de o poruncă pe care ne-a dat-o Domnul Hristos în care se cuprinde toată legea și proorocii (Romani 13, 9), care îi face conștienți la modul cel mai adevărat pe credincioși. Dragostea față de aproapele este sufletul creștinismului, este seva de viață dătătoare, care se revarsă din butucul vieții, din Hristos, în mlădițele ei, în creștini, Trupul Tainic al Bisericii, al cărei cap este Hristos (Efeseni 1, 22 – 23). Dar cum aproapele nostru este orice om, pe drept cuvânt se afirmă că esența creștinismului stă în iubirea față de Dumnezeu, care este în același timp iubire față de om, iubire care ne este cerută, poate chiar poruncită de cea mai mare poruncă din lege, căci nu este cu putință a fi credincios lui Dumnezeu fără să fii credincios omului, creat după chipul și asemănarea Lui. Mesajul creștin al chemării la iubire este în același timp un mesaj de chemare la o viață comunitară, la o viață trăită în solidaritate față de semeni, căci precum viața divină în Sfânta Treime este o viață de comuniune interpersonală, tot astfel viața creștinului se manifestă cu necesitate în relațiile cu semenii săi. Așadar, îndemnul la iubire este un îndemn la viața de comuniune, iar Evanghelia lui Hristos a adus în lume pornirea spre această viață de comuniune adevărată, de comuniune prin iubire, spre o solidaritate perpetuă între oameni. Dacă adeseori se afirmă despre creștinism că este o concepție unitară despre viață și lume, nu trebuie pierdut din vedere faptul că el este un mod de a trăi viața în comuniune, adică a-ți manifesta iubirea în viața celui de lângă tine. Creștinismul teoretizat, care generează și susține individualismul și egocentrismul, este unul deformat, abătut de la mesajul hristic. Creștinismul autentic, cu toate că privește și susține persoana umană drept scop în sine, recunoaște că omul izolat este o abstracție, iar persoana umană nu se poate realiza și nu se poate elibera decât într-o comunitate frățească. Este deci o datorie fundamentală pentru creștin să lucreze aici pe pământ pentru înfăptuirea unei astfel de societăți solidare. În condițiile actuale, în care transformările sociale și evoluția rapidă a societății pretind noi soluții, contribuția creștinismului constă în crearea unei vaste comunități umane, a unei vaste lucrări a iubirii, pornind de la învățătura creștină că semnificația supremă a omului este vocația sa comunitară. Caracterul activ sau dinamic al iubirii se prezintă sub un îndoit aspect: subiectiv și obiectiv. Sub aspect subiectiv, iubirea este activă, deoarece pătrunde în intimitatea sufletului creștinului, îl înnoiește, îl transformă și-l înnobilează prin duhul ei viu, iar sub aspect obiectiv, se manifestă totdeauna prin faptele iubirii față de aproapele. Sub acest din urmă aspect, caracterul activ al iubirii creștine constă în faptul că ea dorește binele aproapelui și-l înfăptuiește, angajând în acest scop toate capacitățile și forțele creștinului în slujirea semenului său. Din acest unghi iubirea este cea care preia inițiativa, acționând cu toate puterile în favoarea aproapelui, și capătă astfel un caracter dinamic, impulsionând și susținând în mod constant activitatea creștinului în slujba semenului său. Fără îndoială, astăzi creștinul autentic refuză să admită că el este numai un instrument în mâna lui Dumnezeu, fiind lipsit de orice responsabilitate, de orice inițiativă și de orice acțiune decisivă asupra propriului său destin, ca și asupra istoriei lumii. Dimpotrivă, oricare creștin conștient este convins că și lui i se potrivesc cuvintele: …noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu… (I Corinteni 3, 9). Creștinul iubește pe semenul său ca răspuns la iubirea lui Dumnezeu față de el, Îl iubește pentru că este fiu al lui Dumnezeu și frate al său, în care se oglindește, ca și în el, același chip al lui Dumnezeu, îl iubește pentru că este mădular al Trupului Tainic al lui Hristos Iisus, toți oamenii fiind, în potență, destinați la o comuniune de viață veșnică și fericită cu Dumnezeu. De aceea se poate spune că singurul drum spre Dumnezeu trece prin aproapele, iar mântuirea devine un act de solidarizare cu el în efortul spre desăvârșire. Dar de vreme ce iubirea față de Dumnezeu ar fi iluzorie și fictivă dacă nu s-ar întrupa în iubirea față de aproapele, în același timp ar fi limitată dacă nu s-ar extinde și s-ar exercita și în sfera umanului. Iubirea creștină autentică nu poate exclude pe niciun om, oricare ar fi acesta, așadar ea se extinde asupra tuturor oamenilor, vizând toate nevoile, neajunsurile și suferințele acestora. În această privință se poate sublinia cu satisfacție că în ultima vreme conștiința creștină s-a maturizat mult, fapt la care au contribuit schimbările fundamentale de natură socială petrecute în ultimele decenii în lumea întreagă. Evoluția condițiilor istorice, psihologice și social-economice a imprimat omenirii noi tendințe și a generat noi formulări și dezvoltări doctrinare și statale. În ultimul timp a apărut în lume o nouă conștiință universală, a drepturilor omului, care postulează respectarea autonomiei sale la toate nivelurile vieții profane. Instituțiile umane și sociale sunt pătrunse tot mai profund de conștiința datoriilor lor față de comunitate, iar statul însuși, indiferent de regimul politic, preia numeroase sarcini asupra sa, sarcini care erau mai înainte împlinite în instituții filantropice sau de Biserică, în numele iubirii creștine. Așadar, creștinul este chemat încă de pe acest pământ să activeze, să dea eficacitate, să facă vie și dinamică iubirea sa pentru aproapele lui, devenind solidar cu el și îndeosebi cu cel slab și nedreptățit, iubirea devenind o forță morală care să dinamizeze istoria. Și nu este vorba numai de iubirea față de aproapele ca individ, ci de un angajament pe temelia iubirii care să vizeze comunități de indivizi, ba chiar omenirea întreagă. Creștinismul are deschidere față de lume, fiind implicat în realitatea comunitar-socială a ființei umane, pentru că mântuirea credinciosului se realizează în funcție de semenii noștri (Matei 25, 40, 45), care alcătuiesc societatea. Trăind după principiul familial al societății, Biserica Ortodoxă îngăduie angajarea credincioșilor în toate formele de viața socială și nu numai că îngăduie, dar îndeamnă cu tărie la acest lucru. Ortodoxia caută să exprime atât aspectul comunitar, cât și pe cel individual al credinței, cu condiția ca fiecare credincios să fie membru responsabil al comunității umane în care trăiește și muncește. Slujirea aproapelui – temei al solidarității creștine dinamice Slujirea, ca acțiune și noțiune, implică o angajare voluntară, iar aceasta este consecința directă a faptului ontologic al proexistenței; nimeni nu există de unul singur sau numai pentru sine însuși. Omul a fost creat ca bărbat și femeie și există în lume ca doime și pluralitate de inși ce se simt legați unii de alții prin unitatea firii umane, deținută și afirmată de fiecare în mod propriu. Eu exist pentru alții și prin alții … altul este finalitatea și cauza mea, mai bine zic ceilalți, căci nimeni nu există numai pentru un om și printr-un om. Pentru creștini, ceilalți oameni nu sunt cauza și finalitatea ultimă, ci numai o finalitate și o cauză intermediară, mai precis cauza instrumentală și finalitatea intermediară principală. Cauza și finalitatea ultimă pentru creștin este Dumnezeu. Astfel trebuie să punem accentul pe relațiile interpersonale dintre membrii societății, pentru a promova respectul față de om sau solicitudinea față de semen, ca expresie a omeniei. Doar în această perspectivă a relațiilor interpersonale, care-și au ultimul temei în Sfânta Treime, se poate ajunge la comportări civilizate și omenoase în societate. Slujirea creștină, ca manifestare dinamică a iubirii creștine, se prezintă sub două forme concrete principale, care se întrepătrund: individuală și colectivă. Slujirea individuală are în centrul ei mai întâi fapta caritativă a creștinului față de semenul său și apoi aportul creator personal la sporirea bunurilor spirituale și materiale destinate comunității. Orice contribuție la binele comun este o filantropie. Slujirea creștină în îndoitul ei aspect, individual și colectiv, este în fond o teologie a aproapelui, cerută astăzi mai mult ca oricând de edificarea încrederii între oameni și popoare în slujba vieții și a lumii întregi. Dumnezeu, care i-a creat pe toți, are grijă de toți și de toate. El ne cheamă însă și pe noi să avem grijă de copiii săi, să avem grijă unii de alții. Ne cheamă să-I fim colaboratori în grija Lui față de noi înșine și de semenii noștri. Toată osteneala în zidirea reciprocă este colaborarea noastră cu Dumnezeu (I Corinteni 3, 8 – 9). Dumnezeu vrea, în definitiv, să creștem în iubirea noastră întreolaltă. Prin aceasta răspundem solicitării Lui sau împlinim voia Lui. Dar fără efortul nostru, fără trăirea într-o efectivă răspundere reciprocă, nu ne achităm de răspunderea față de Dumnezeu, căci Dumnezeu ne-a dat mâini ca să dăm ajutor altora și nu ca să le întindem curse, spune Sfântul Ioan Hrisostom. Împlinirea poruncilor nu constă numai într-o activitate îndreptată asupra naturii proprii, asupra lumii în general, ci într-una care are în vedere și pe semenul nostru, și pe noi înșine. Noi nu avem misiunea de a desfășura doar latențele situate în natură fizică, ci și pe acelea, cu mult mai valoroase și mai spirituale, care se află în fiecare dintre noi. Prin atenția, prin sfatul, prin învățătura, prin pilda ce o dăm altuia, prin cooperarea cu el, ajutăm să se actualizeze potențele spirituale așezate în el și în noi. Iar asupra noastră lucrăm prin disciplinarea purtărilor noastre, printr-o atenție necontenită la tot ce facem și cugetăm, prin binele pe care îl facem altora. Căci nu numai în noi Îl întâlnim pe Hristos, ci și în ființa semenilor. Iar slujirea creștină, de ajutorare a semenilor, de modelare a lor spirituală și socială, dar și a noastră, se cristalizează în virtuți morale și virtuți moral-sociale care culminează toate în iubire. Și acestea constituie propriu-zis etapa necesară prin care trebuie să treacă ființa umană înainte de a ajunge la iluminare și apoi la unirea tainică cu Dumnezeu. De aceea creștinul are datoria de a sluji pe oameni din iubire și smerenie. Aproapele nostru este orice semen și spre acesta se îndreaptă slujirea noastră. Chiar în răbdarea necazurilor – unul din cele mai importante mijloace ale nevoințelor creștine – este vorba nu de o fugă de viața lumii, ci de o persistare în ea, iar grija de formarea proprie și a semenilor, prin împodobirea cu virtuți, nu înseamnă o neparticipare la viața lumii, ci cea mai deplină colaborare, dacă omul este o parte de omenire, iar formarea lui este ultima țintă a creației. Porunca iubirii ne obligă să lucrăm nu numai pentru mântuirea veșnică a aproapelui, ci și pentru împlinirea nevoilor lui temporale și trupești (Matei 25, 35 – 46). Creștinul trebuie să devină un constructor al societății pământești, chemarea sa îmbrățișând astfel eliberarea vremelnică a aproapelui său. Căci precum speranța eshatologică nu exclude speranța în dobândirea bunurilor temporare, ci îi poate da acesteia motive și puteri noi, tot astfel mântuirea veșnică, ținta finală a iubirii de aproapele, nu exclude scopurile ei imediate: crearea pentru aproapele nostru a unor condiții de viață demne de persoana umană. Iubirea creștină autentică va fi o iubire activă, care va lucra pentru înfăptuirea unei societăți în care fiecare om să se poată realiza ca scop și fiecăruia să i se recunoască drepturile sale; în condițiile societății actuale, mila nu este suficientă pentru acordarea a ceea ce îi revine omului de drept. De aceea creștinul trebuie să lupte pentru instaurarea unei ordini sociale în lume, în care fiecare om să devină posesorul bunurilor ce i se cuvin de drept. În numele adevăratei iubiri creștine ce se desprinde din Evanghelia lui Hristos, creștinii trebuie să se afle în prima linie printre cei ce denunță cu curaj nedreptățile ce există în lume – războaiele nedrepte și criminale, imperialismul politic și economic, exploatarea colonialistă, nedreapta distribuție a bogățiilor, exploatarea și acumularea capitalistă, raporturile injuste dintre muncă și salariu, nerecunoașterea și nerespectarea drepturilor omului etc. – și împreună cu oamenii de alte concepții și credințe religioase să lupte pentru înlăturarea și dispariția acestora și transformarea lumii într-o stare de solidaritate totală. După Sfântul Ioan Gură de Aur oamenii sunt legați împreună, depind chiar unii de alții, pentru că Dumnezeu vrea ca prin aceasta ei să se înfrățească și mai mult, vrea ca prin necesitățile lor zilnice să se lege reciproc. Din același motiv lasă să existe orașele, ca în ele să trăiască mulți oameni împreună. El leagă țările îndepărtate între ele prin mare pentru ca locuitorii lor să se poată vizita mai ușor și pentru ca să le fie mai ușoară călătoria a dat vântului iuțeala. În aceeași idee, Sfântul Ioan spune că: Dumnezeu a legat atât de strâns munca în avantajul propriu cu munca pentru binele altora, că niciun muncitor nu poate câștiga pentru sine ceva fără ca el să nu facă ceva spre folosul altuia. Vrea omul de la țară să trăiască din beneficiul câmpului său, așa nu poate el să semene cereale numai atât cât lui îi sunt de ajuns, și vânzătorul, pe care afacerile lui trebuie să-l hrănească, nu poate să transporte numai marfa de care el însuși are nevoie, ci trebuie de asemenea să muncească și pentru alții, abia atunci pot câștiga ceva din munca lor și că cel care face milostenie devine într-un fel preot al lui Hristos: Nu-mi socotești mare lucru în mâinile tale potirul din care Hristos are să bea și are să-l ducă la gură? Nu vezi că numai preotului îi este îngăduit să ducă la gura altora potirul cu sângele Domnului? Dar, Eu, spune Domnul, nu țin seama de asta! Îmi întinzi tu preote potirul, îl primesc! Mi-l întinzi tu mireanule, nu te refuz! Nu întreb cine Mi-l întinde. Nu cer sânge, ci apă rece. Gândește-te cui dai de băut și cutremură-te! Gândește-te că tu ajungi preot al lui Hristos dând cu mâna ta nu trup, ci pâine, nu sânge, ci un pahar cu apă rece. Preot BOGDAN LUPĂPȘTEAN