O mare de durere l-a condus pe Tudor Mîrza pe ultimul drum

Sute de oameni, aproape 20 de preoți, zeci și zeci de coroane aduse din tot județul au însoțit sâmbătă cortegiul funerar al copilului de 14 ani care a murit de septicemie săptămâna trecută Moartea unui copil întoarce întotdeauna mersul lucrurilor cu susul în jos. Lumea dezbate, emite păreri, caută vinovați, se miră, se sperie și vorbește iar și iar, în speranța că-și poate alunga teama din suflet față de aceste nenorociri care rup echilibrul și aduc durere, mult prea multă durere.

 

Și toți oamenii sunt de acord că nu există suferință mai mare decât cea a unui părinte care își îngroapă copilul. Sute de oameni l-au condus, sâmbătă, pe ultimul drum, pe Tudor Mîrza, copilul de 14 ani din Suceava care a murit marțea trecută, la Iași, în urma unei septicemii. Greu de presupus, fără o opinie fermă autorizată, că acest copil și-a pierdut viața și din cauza etnobotanicelor despre care sunt informații că le-ar fi consumat. Poate da sau poate nu, poate că acest copil a pășit mai repede și mai abitir înaintea vârstei sale sau poate un nenorocit de stafilococ i s-a cuibărit în trup și l-a ucis, dar nimic dintr-o eventuală concluzie asupra cauzelor exacte pentru care s-a întâmplat tragedia nu va schimba deznodământul. Ochișorii aceia luminoși și chipul imberb încă, frumos, cu trăsături fine nu va mai apare niciodată decât în amintirea părinților și a bunicilor lui, a prietenilor. “E aiurea! Nu pot să cred, nu pot să mă gândesc, nu înțeleg” Cam 100 de copii, colegi de-ai lui Tudor, au pășit cărând câte doi, coroane împodobite multe cu crini, în urma crucii din lemn și a portretului lui. A fost nevoie de o mașină pentru a duce la cimitir alte zeci de coroane și miile de flori aduse de oameni din tot județul. Mulți dintre tineri purtau tricouri albe imprimate cu chipul colegului lor, alții erau doar îmbrăcați în haine de doliu și, până să pornească întreg convoiul, când împietrirea, când neastâmpărul și vorbăria lor arătau aceeași teamă și nedumerire pentru ceea ce se întâmplase. Un coleg de-al lor, de aceeași vârstă cu ei, cu care până ieri vorbeau, râdeau, făceau trăsnăi, murise. Iar ei, în același întors cu susul în jos al rostului lucrurilor, îi cărau coroane, în drum spre cimitir. “E aiurea! Nu pot să cred, nu pot să mă gândesc, nu înțeleg”, spunea o fetiță, ștergându-și lacrimile. “Dar dacă Tudor s-a dus și din cauza etnobotanicelor, ai înțeles ceva din nenorocirea asta?”, o întreb. Se uită la mine lung, tragic, rușinată parcă. “Am înțeles și sper să fi înțeles și alți colegi de-ai mei…”, îmi șoptește, înainte de a pune capul în pământ. În urma copiilor veneau prapurile de care atârnau colaci, colaci de sufletul unui copil de 14 ani. Apoi, aproape toți preoții cunoscuți și consacrați ai Sucevei, un sobor de aproape 20 de fețe bisericești, ce au onorat astfel oficierea tristei ceremonii, în semn de respect poate pentru bunicul Mîrza sau doar pentru că era vorba de înmormântarea unui copil. Urma duba mortuară în care se afla sicriul lui Tudor, un sicriu alb și îngust, sicriul unui copil care, într-o ordine firească a întâmplărilor vieții, nu avea ce să caute acolo, fără viață. După el, o mare de durere, o durere ce copleșește și un străin. Era destul să privești o mamă amorfă parcă, topită de suferință, un tată distrus și încercănat, bunici, mai bătrâni dintr-o dată cu 15 ani, mătuși, unchi, rude plângând cu lacrimi mai amare ca pelinul. Mai toți au copii, mai mici sau mai mari decât cel pe care îl petreceau acum pe ultimul drum. Ce gânduri și sentimente îi încercau atunci, era evident. Cortegiul a curs minute în șir. După rude au urmat prietenii, colegi, colaboratori de-ai familiei lui Tudor Mîrza, profesori de-ai copilului, suceveni, oameni străini veniți acolo din compasiune, din jale, din respect pentru durerea familiei. Tot străini și la ferestrele blocurilor pe lângă care a trecut cortegiul, străini împietriți și pe marginea trotuarelor, toți cu pumnul la gură, tăcuți, îngândurați sau comentând în legea lor, împărtășind măcar câteva secunde cea mai mare durere a lumii, durerea pierderii unui copil. „Și nu ne duce pe noi în ispită…” Cortegiul a avut un traseu scurt. De la „Sf. Dumitru, spre Turnul Roșu și apoi direct spre cimitirul bisericii armenești din cartierul Zamca. Acolo va odihni, cu o cruce la căpătâi, Tudor Mîrza, copilul de 14 ani care a lăsat în urmă mai multă durere decât poate duce un om. Dar părinții, bunicii, o vor duce, crudă și de neșters probabil, toată viața. „Tatăl nostru care ești în ceruri… Și nu ne duce pe noi în ispită și ne izbăvește de cel rău”, a fost rugăciunea ca un rămas bun al sutelor de copii și adulți care au urcat în micul cimitir. Într-o clipă de răgaz, în numele acestei teribile dureri, vor gândi, sperăm, la ce au făcut sau poate n-au făcut destul și colegii lui, alți tineri, prea grăbiți să încerce viața, profesorii, noi toți, cei care ne temem că nu ne mai putem apăra copiii dincolo de pragul casei.