Omul de încercare

Moartea lui Adrian Păunescu a captat atenția majorității românilor vreme de câteva zile. S-a vorbit despre el în acest răstimp cât nu s-a vorbit înainte, orice ar fi făcut. Și încă se mai vorbește (bunăoară, la redacție am primit numeroase mesaje – și tocmai din cauza mulțimii lor dificil de publicat – de la oameni care l-au cunoscut, l-au văzut, l-au plăcut sau ba…).

 

Unii l-au ridicat în slăvi (în ce mă privește, nu-mi amintesc să fi auzit înainte spunându-i-se „maestre” ori „geniu” ori chiar – cum a cutezat cineva de pe sticlă – „demiurg”!), alții au dat cu el de pământ. Poate pentru ultima dată. Alții au încercat să-l recompună din bune și mai puțin bune, cumpănind între ele și străduindu-se să aleagă. Până la urmă, în aceste zile, aceasta mi se pare calitatea importantă pe care a avut-o, pe care a impus-o A.P.: de om de încercare. În sensul că toți cei care l-au gândit și l-au evocat într-un fel sau altul au vorbit, de fapt, despre ei înșiși; raportându-se la el, la experiențe personale sau comune, la epoci istorice, la sisteme politice, la mentalități etc. Străduindu-se să păstreze din A.P. ceva anume, pentru ei, pentru astăzi și poate că și pentru mâine. Unii au ales jumătatea plină a paharului, alții au ales-o pe cea goală.