Evreu plângând

Românul este isteț și se fudulește cu istețimea sa. Evreul este însă mai isteț și ăsta e orgoliul lui. Iată o situație care poate sta, din perspectiva psihologiei abisale, la originea atitudinii neprietenoase a primului față de celălalt. Glumeață sau nu, constatarea aceasta pune în evidență un adevăr pe care mulți dintre noi, românii, nu prea vrem să-l recunoaștem. Este adevărat că nu noi, cei de rând, suntem vinovați de ce li s-a întâmplat evreilor înainte și în timpul ultimului război mondial (că după, și-au cam luat revanșa…).

 

Arestările, constituirea ghetourilor, deportările, execuțiile, silirea la moarte prin înfometare, condiții inumane etc. au fost dictate de feluritele Puteri și executate de subordonații lor. Dar, în adânc, unii dintre noi nu prea ne omorâm de dragul lor. Căci au avut chiar ei grijă să nu ne dea șansa de a-i îndrăgi prea mult. Măcar și pentru faptul că, mai întotdeauna, noi – cu sapa, ei – cu mapa. Mapă pentru care luptau cu o formidabilă forță și cu o solidaritate pe care n-ar fi stricat să le „împrumutăm” și noi. Cred că mai întâi a fost invidie și că aceasta, din neputință, a devenit ură. Și am uitat că tot oameni sunt. Am crescut și eu în același „spirit”, spirit cutremurat însă când Rodica ne-a povestit despre bunicile sale. Una i-a lăsat prin anii ’70 un sac de sute de lei, că a trăit o vreme liceanca de Rodica, cea fără de părinți pe lângă ea, ca un nabab. Cealaltă nu a mai ajuns acasă de la Bug, unde a fost deportată. S-a prăpădit acolo. „N-am mai apucat s-o iubesc”, a povestit Rodica și numai atunci am văzut evreu plângând. Lacrimile grele, trădând suferință reală, pe chipul altfel fericit al Rodicăi, au fost o uriașă surpriză. Poate că abia atunci, spre 30 de ani, am înțeles sensul profund al numai umanei iubiri. Care, chiar dacă în idiș se cheamă altfel, tot iubire se cheamă. Iar cineva din neamul meu i-a răpit Rodicăi, agresiv și animalic, bucuria de a-și iubi bunica de-adevăratelea, altfel decât privind-o în fotografie.