Biserica și comunismul (I)

Anul acesta s-au împlinit 66 de ani de când a avut loc unul din cele mai nefaste evenimente din istoria poporului român: lovitura militară de stat din 23 august 1944. Urmarea a fost instaurarea, pentru o lungă perioadă de timp, a regimului comunist, regim care a desfășurat o amplă activitate anticreștină.

 

Societatea umană, pe întreg parcursul dezvoltării ei, a avut nevoie de diverse forme de organizare și administrare. Cronologic evaluând lucrurile, istoria descrie toate aceste etape ale organizării umanității. Din perspectivă religioasă, oamenii s-au organizat având, de-a lungul vremii, forme mai asemănătoare sau mai diferite, funcție de nivelul de dezvoltate, de etapa istorică, de credința pe care au avut-o ori cine știe de ce alți factori. În timp, au existat adesea interferențe și/sau suprapuneri între instituția Bisericii și cea a statului, între autoritatea religioasă și cea civilă. Esențial este însă că statul, administrația politică, s-a delimitat în cele din urmă de cea religioasă, fiecare dintre ele urmând a se preocupa de o anumită latură a dezvoltării omului. Astfel putem spune că în vreme ce administrația civilă, laică, politică, prevede și se preocupă de relaționalitatea imanentă, orizontală, a persoanei umane cu semenii săi, administrația și organizarea religioasă, până la urmă indiferent de religie sau confesiune, are în preocupările sale perspectiva transcendentă a omului, relația lui personală și comunitară cu Dumnezeu. Biserica este o instituție divino-umană, întemeiată de Însuși Mântuitorul Iisus Hristos prin Jertfa de pe Cruce, care capătă o formă văzută prin comunitatea ce ia naștere în ziua Cincizecimii, în urma predicii Sf. Ap. Petru. Începând cu Evangheliile care prezintă viața și activitatea Mântuitorului Iisus Hristos, continuând apoi cu alegerea și pregătirea Sf. Apostoli și după aceea prin comunitățile locale înființate de aceștia, se observă că Biserica se dezvoltă ca o instituție de sine stătătoare. Firesc, ea se va supune legilor statului în care își desfășoară activitatea, colaborează cu instituțiile statului de drept, oricare ar fi acesta, poate chiar se implică în unele treburi ale statului ori ale conducerii acestuia, în viața politică, socială sau economică, păstrându-și însă autonomia sa, independența doctrinară. După 1989, s-a conturat o discuție în care s-au exprimat opinii diverse asupra raporturilor pe care Biserica Ortodoxă Română le-a avut, prin intermediul reprezentanților săi legitimi, ierarhi și slujitori, dar și simpli credincioși mireni, cu statul comunist. Dintru început se cuvine amintit că un astfel de demers trebuie detașat de anumite șabloane. Se disting aici cel puțin trei direcții diferite, pe care ne vom feri a le urma exclusiv: 1. Cei ce consideră Biserica Ortodoxă Română total obedientă, chiar colaboraționistă cu regimul comunist, după modelul oficial al Bisericii Ortodoxe a Rusiei (știut fiind că în Rusia sovietică a funcționat în paralel și o Biserică Ortodoxă „subterană”, clandestină) (A se vedea diverse referiri atât la Alexander Soljenițân, „Arhipelagul Gulag”, dar și în lucrarea Arhimandritului Nectarie Antonopoulos „Sf. Arhiepiscop Luca – chirurgul fără de arginți”, Ed. Egumenița, Galați, 2007); 2. Cei ce consideră Biserica Ortodoxă o martiră totală a comunismului, caz în care doar cu anumite excepții ,,Biserica a luptat total prin toate mijloacele ce i-au stat la dispoziție împotriva molimei roșii a comunismului“; 3. Cei cărora deși le este indiferent, aparent, ce s-a întâmplat emit păreri, de cele mai multe ori împotrivitoare Bisericii, pe care o consideră în mare parte o instituție total depășită de realitățile lumii moderne contemporane, un „dinozaur încă viu”, dar oricum pe cale de dispariție și care, în cel mai bun caz, va deveni în societatea post-modernă și „post-creștină” un fel de instituție caritabilă, un „institut de psihologie” sau un refugiu ultim al unor marginalizați ai societății. Niciuna din cele trei direcții amintite nu are o desfășurare pură, ci în sânul fiecăreia dintre ele se manifestă diverse personaje ce emit adesea așa-zise „judecăți de valoare” sau se vor a fi „formatori de opinie”, fără însă a aprofunda fenomenul în esența sa, dincolo de niște șabloane care poate nu sunt străine unor anumite interese al diverselor grupuri ori persoane. Puterea politică instalată în România după cel de al Doilea Război Mondial a dorit să meargă după același tipic organizatoric pe care „fratele” mai mare de la răsărit, Rusia Sovietică, îl implementase deja cu un aparent succes. Statul, iar mai apoi Partidul Comunist, erau totul și în toate. Nimic nu mișca fără acordul, fără „sprijinul nemijlocit”, fără ochiul vigilent al „reprezentantului poporului”. În Rusia bolșevică, Biserica suferise enorm. Nu mai sunt pentru nimeni secrete nici prigonirile, nici deportările, crimele, demolările sau transformările „revoluționare” ale clădirilor ecleziastice. Vechile biserici, câte au scăpat de furia dezlănțuită a maselor proletare, au devenit, în cel mai bun caz, clădiri de birouri. Cele mai multe însă au avut o soartă mult mai crudă; depozite de tot felul, grajduri, cinematografe sau chiar cârciumi populare funcționau în locurile de unde până nu demult se înălțaseră către Domnul rugăciuni fierbinți. „Între Patriarhia Română și puterea politică se duce o luptă surdă, prima făcând eforturi pentru păstrarea poziției sale în societatea românească, iar a doua vizând obținerea unui control cât mai solid și obținerea susținerii clerului și ierarhiei ortodoxe… Căutând un sprijin pentru acțiunea sa de conservare a autonomiei B.O.R., Patriarhul Nicodim încearcă resuscitarea relațiilor cu Vaticanul și cu ierarhia Bisericii Catolice din România… Un alt punct de divergență în raporturile ierarhiei ortodoxe cu puterea comunistă este cel al relațiilor ortodoxiei românești cu Patriarhia Ortodoxă Rusă. Presiunile venind de la Moscova, dublate de eforturile autorităților comuniste de la București, se vor izbi de rezistența înverșunată a Patriarhiei Române, care refuză să intre într-o relație în care era evidentă tendința de subordonare de către Patriarhia rusă a celei române. Aceste două puncte fundamentale de divergență intervenite în relația dintre cele două instituții vor constitui de altfel motivele pentru care autoritățile comuniste vor încerca, de două ori, depunerea Patriarhului Nicodim (Patrik, Michael, Politique et religion). Referitor la atitudinea pe care Patriarhul Nicodim o are față de „frații” sovietici, merită amintit un episod care a însemnat probabil și condamnarea la moarte a Înalt Prea Sfinției Sale. În 1947, a avut loc vizita oficială în România a Patriarhului Alexei I al Moscovei și al întregii Rusii. Se știe despre dânsul că fusese înscăunat cu aprobarea expresă a lui I.V. Stalin și că i se impuseseră de la început condiții stricte. Orice abatere însemna nu doar sfârșitul carierei patriarhale, ci și surghiunul, închisoarea sau chiar moartea. Nu e de mirare, așadar, că Patriarhul Alexei I servea cu mult zel „cauza națională” fixată de conducerea sovietică, în speță aservirea, supunerea față de Moscova a tuturor Bisericilor Ortodoxe naționale din sfera de influență a Rusiei. În acest context, la slujba oficiată în Catedrala Patriarhală la data de 1 iunie 1947, Patriarhul Alexei lansează o invitație oficială Patriarhului Nicodim spre a participa la o „întrunire ecumenică” la Moscova, împreună cu alți întâi stătători ai altor Biserici Ortodoxe, pentru a discuta și clarifica unele probleme bisericești. Răspunsul a fost unul neașteptat (de altfel netradus în limba rusă): „Dar de ce la Moscova?” O notă a Serviciului Special de Informații preciza expres că replica a fost bine înțeleasă de delegația rusă. Urmarea? Supraveghetorul și informatorul Emil Bondăraș, șef al acestui Serviciu Special, își anunță intențiile, fără frica de a fi vreodată pedepsit: „Lasă, Înalt Prea Sfințite, nu te teme, că nu mai ajungi să participi la acest Sinod, indiferent unde s-ar ține el” (Cristian Vasile, Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu comunist, Ed. Curtea Veche, București, 2005, p. 201). Opt luni mai târziu, la 27 februarie 1948, Patriarhul Nicodim Munteanu trecea la cele veșnice, într-un mod destul de misterios. În condiții incerte la vremea respectivă mai sunt asasinați Episcopul vicar al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei (1 martie 1949, la Huși), Grigorie Leu și mitropolitul Moldovei, prof. Irineu Mihălcescu (5 aprilie 1948, la Mănăstirea Agapia). Pe lista de asasinate figura și episcopul Emilian Antal, locțiitor al Scaunului episcopal al Episcopiei Argeșului, apoi al Sucevei și Bucovinei. Din fericire este salvat de chiar monahul care servea la masă. Acesta s-a sacrificat pe sine și a consumat el însuși mâncarea otrăvită care fusese destinată episcopului său (Sergiu Grossu, Calvarul românilor creștini, Convorbiri literare – ABC Dava, Chișinău, 1992, p.211). Revenind la aspectul separației fundamentale dintre statul comunist și Biserica Lui Hristos, trebuie neapărat amintit că aceasta nu derivă în principal din diferențele de organizare, ci din însuși izvorul fiecăreia dintre ele. „Între știință și religie nu a existat niciodată o înțelegere mutuală, nu au existat raporturi de colaborare, dimpotrivă, o luptă eternă. Religia și știința se exclud reciproc. Religia a apărut din cauza incapacității omului primitiv de a înțelege și de a stăpâni forțele naturii, ea a apărut, deci, din cauza ignoranței sale. Mai târziu, religia s-a transformat într-un mijloc de dominație spirituală a maselor exploatate, o armă în mâinile claselor exploatatoare. Subdezvoltarea culturală moștenită din regimul burghez favorizează mult menținerea sentimentelor religioase, mistice în rândul muncitorilor. Fără îndoială că lichidarea subdezvoltării economice și a lipsei de cultură (proletară – n.n.), răspândirea și dezvoltarea cunoștințelor științifice, propagarea marxism-leninismului vor contribui la eliberarea omului din cătușele misticismului și îi vor oferi posibilitatea de a se angaja cu toate forțele în procesul de edificare a vieții noi, socialiste. După cum religia nu a existat din totdeauna și a apărut într-o etapă a dezvoltării societății umane, de aceeași manieră ea va dispărea într-o altă etapă a dezvoltării sociale. Dispariția sa nu va fi doar rezultatul educării maselor, dar și rezultatul dispariției cauzelor care au condus la apariția și menținerea religiei” (Materiale în ajutorul celor care studiază în învățământul politic UTM. Curs seral UTM, Ediția a III-a, Ed. Tineretului, București, 1960, p. 32-33). Și acestea în vreme ce Sfânta Biserică Îl vestește pe Hristos, Domnul, Soarele dreptății, „Calea ,Adevărul și Viața”. Instaurarea comunismului în România postbelică va conduce inevitabil la schimbări majore ale percepției raporturilor stat–Biserică. Politica autorităților nou instaurate va diferi esențial de cea de dinainte de a doua conflagrație mondială. Biserica Ortodoxă Română trecuse în ultimul secol prin schimbări succesive. Înainte de 1848, rolul Bisericii în viața politică și socială era unul deosebit. În timpul Evului Mediu, conducerea statului se împarte adesea între reprezentanții statului și cei ai Bisericii. Avem aici de-a face cu ceea ce se numește o guvernare bicefală. Marile hotărâri ale politicii statelor feudale românești se luau adesea prin consultarea mai-marilor ierarhi ai Bisericii. Pe de altă parte, intruziunea politicului în viața Bisericii era evidentă. Se pot da zeci, poate chiar sute de exemple în acest sens. Ierarhi instaurați în fruntea unor eparhii prin voința neclintită a unor domnitori, dar și invers, domni maziliți sau alungați datorită intervenției unor clerici influenți. De remarcat însă că norma generală a întregii perioade este aceea de bună colaborare între instituția statului și cea a Bisericii. Politica represivă a îmbrăcat forme dintre cele mai diverse. Pentru cercetător devine însă destul de dificil să cuprindă întreaga gamă de manifestări torționare. Reputatul cercetător Octavian Roske sintetizează la un moment dat mai multe direcții ale fenomenului represiv și le sintetizează în 10 concepte: 1. Prezența la o anchetă cu caracter politic; 2. Arestarea sau reținerea fără documente justificatorii; 3. Implicarea într-un proces cu caracter politic; 4. Detenția într-un penitenciar cu sau fără condamnare; 5. Deportarea; 6. Fixarea unui domiciliu obligatoriu; 7. Internarea administrativă în colonii/unități/locuri de muncă; 8. Condamnarea la moarte sau executarea fără sentință; 9. Internarea și supunerea la tratamente psihiatrice din motive politice; 10. Participarea la acțiuni de protest sau rezistență împotriva represiunii comuniste (Roske, Octavian (coord.), „Mecanisme represive în România. 1945-1989”. Dicționar biografic. A-C, INST , Buc.2001, p. 15). Desigur că și această clasificare poate fi dovedită ca incompletă pentru că însuși conceptul de represiune nu este extrem de bine definit și delimitat. Unde începe sau unde se termină represiunea este foarte greu de spus, mai ales în cazul unui stat totalitar precum cel comunist. Orice regim despotic identifică în diverse persoane sau situații, în instituții sau organizații posibili/virtuali dușmani care trebuiesc ținuți sub strictă supraveghere, urmăriți, intimidați, excluși din viața publică ori chiar eliminați. Toate cele amintite mai sus s-au petrecut în feluri oarecare în răstimpul celor 45 de ani de comunism românesc. Pr. FLORIN HOSTIUC, Paroh al Parohiei Mirăuți