Prof. Petru Bejinariu – cronicar al vieții culturale bucovinene

Între cercetătorii care s-au aplecat cu interes și competență asupra vieții culturale din Bucovina, dl Petru Bejinariu ocupă un loc distinct. Practic, în întreaga sa activitate publicistică a abordat de-a lungul timpului subiecte tangente temei.

 

Sutele de studii, articole, comentarii, note de lector etc. semnate de el în presa locală și centrală sunt o dovadă în acest sens. Să amintim apoi cele patru volume intitulate Biologi de seamă din Bucovina, monografiile dedicate lui Eugen Botezat, Constantin N. Hurmuzachi și Ion T. Tarnavschi, reprezentanți de seamă ai biologiei românești din această parte de țară, precum și volumele Televiziunea școlară integrată în acțiune, Vocația educației și Compendiu istoriografic al Liceului Teoretic “Eudoxiu Hurmuzachi”. Aceleiași teme ample se circumscriu și alte lucrări mai noi, de o cu totul altă factură, precum Gând și cuvânt românesc, Libertăți și constrângeri sau Cultură și identitate. La cele de mai sus, de curând s-a adăugat volumul Educație și identitate (Suceava, Editura Universității, 2010). Tematic, noua lucrare este o continuare a celei intitulate Cultură și identitate (2008). Pe bună dreptate autorul acordă atenția cuvenită acestor două domenii, cultura și educația, ca fiind esențiale în cultivarea și păstrarea identității naționale a oricărui popor. Faptul se confirmă cu atât mai mult când e vorba de părți ale unei nații sortite de istorie să trăiască o vreme sub domina-ție străină, cum a fost, din păcate, și cazul românilor bucovineni. Recenta apariție editorială, structurată în opt capitole, abordează o tematică variată în legătură cu rolul școlii, al educației în general, în păstrarea și afirmarea identității naționale. După ce le parcurge, cititorul ajunge la concluzia că, dacă după aproape un veac și jumătate de stăpânire străină în Bucovina nu a dispărut conștiința națională a românilor de aici, faptul se datorează în mare măsură școlii și oamenilor ei. Într-adevăr, cu eforturi și uneori cu sacrificii, cadrele didactice de la toate nivelurile învățământu-lui, de la cel primar la cel superior, au reușit să cultive, în condiții nu dintre cele mai favorabile, în rândul învățăceilor lor dragostea față de limba maternă și față de neamul căruia aparțin. După cum menționează prof. univ. dr. Ștefan Purici în Cuvânt înainte, „Volumul se dorește a fi un omagiu – dar și un mar-tor – al strădaniilor depuse pe parcursul mai multor decenii de personalități din Bucovina și din afara acesteia în planul promovării valorilor educației, conturării și susținerii demnității identitare a individului și colectivității de care acesta aparține” (p. 5-6). Un loc aparte în economia lucrării îl ocupă capitolul al III-lea intitulat Școala în apărarea românismului. Este subliniat aici, printre altele, rolul Societății „Școala română” în susținerea materială a elevilor (cu cărți, haine, încălțăminte, bani pentru gazde etc.), cu prioritate a celor proveniți din mediul rural și fără posibilități materiale pentru frecventarea școlii. Astfel „Școala română”, societate înființată la Suceava în 1883 și condusă de-a lungul existenței sale de personalități marcante ale intelectualității bucovinene (Ștefan Ștefureac, T. V. Ștefanelli, Constantin Cosovici, S. Fl. Marian, Iorgu G. Toma etc.), prin contribuții materiale și financiare benevole din partea cetățenilor, a avut un rol esențial în școlarizarea acestor copii și, implicit, în păstrarea românismului în Bucovina, anulând astfel tendințele tot mai vehemente ale autorităților de a face să dispară conștiința lor națională. Să amintim doar de gestul preotului Vasile Cocârlă, originar din Costâna. El a donat Societății „Școala română” toată agoniseala vieții lui pentru înființarea internatului de băieți de pe lângă liceul sucevean, fapt care a făcut posibilă frecventa-rea acestei școli de către un însemnat număr de copii români din Bucovina. Dintre ei, mulți au absolvit apoi, tot cu sprijinul Societății „Școala română”, diverse facultăți și au ajuns personalități marcante ale vieții culturale și politice care au întreținut vie flacăra luptei pentru unirea cu Țara, dorință împlinită la 27 noiembrie 1918. Un capitol dedicat celor care au contribuit efectiv la promovarea educației în rândul tineretului școlar (dar și al restului populației prin acțiunile specifice întreprinse și prin activitatea lor publicistică) se intitulează „Emeritați” oameni ai școlii. Sunt evocate aici, în unele cazuri pentru prima dată, aproape 40 de chipuri de dascăli români care și-au dedicat viața și puterea de muncă școlii, educației (I. G. Sbiera, Aron Pumnul, Sextil Pușcariu, George Tofan, Ion Nistor, Leca Morariu, Leonida Bodnărescu, Emanoil Isopescu, Eusebie Popovici, Emanuel Grigorovitza și mulți alții). Și nu a cuprins „în această carte decât o parte din oamenii școlii cu adevărat <>” (p. 10). Pe bună dreptate autorul acestor valoroase studii subliniază faptul că activitatea lor a fost esențială în lupta acerbă care s-a dat pentru păstrarea identității naționale în Bucovina, ridicând totodată prestigiul școlii românești de aici. Fără activitatea lor, izvorâtă din dorința sinceră de a fi de folos neamului lor, nu am mai putea vorbi acum de școala românească din Bucovina. Lor li se adaugă două înalte fețe bisericești, mitropoliții Vladimir Repta și Iacov Putneanul. Și pe bună dreptate, deoarece Biserica Ortodoxă din Bucovina a avut, la rândul ei, un rol esențial în păstrarea și afirmarea identității naționale a românilor de pe aceste meleaguri. Din păcate, lupta pentru păstrarea identității naționale încă nu s-a încheiat, cel puțin pentru românii nord bucovineni și pentru cei basarabeni. Ei întâmpină și acum greutăți de tot felul, inclusiv prin desființarea școlilor în limba maternă din localitățile străvechi românești și prin programe școlare care nu au nimic de a face cu istoria noastră. Faptul este cu atât mai îngrijorător, cu cât „Adeseori, atunci când organizații non-guvernamentale ori diferite persoane/personalități vor-besc și acționează pentru menținerea românismului în nordul Bucovinei sau Basarabia, demersurile lor sunt calificate drept revendicări teritoriale. La rândul său, revendicarea teritorială a devenit o acuzație la adresa celor care o promovează. Și este cu atât mai grav cu cât în nordul Bucovinei românii sunt socotiți și tratați ca nebăștinași, adică <>, cum spune poetul nord bucovinean Vasile Tărâțeanu. Despre dreptul la istorie, la spiritul justițiar și la identitate se vorbește tot mai puțin astăzi…” (p. 10). S-ar putea adăuga încă multe alte aprecieri în legătură cu conținutul acestei cărți. Parcurgând-o, cititorul, chiar și cel mai puțin informat, are într-adevăr posibilitatea să-și formeze o părere clară în legătură cu problematica atât de vastă și de importantă abordată aici de autor. În plus, cartea se distinge și printr-un stil adecvat, caracteristic și celorlalte lucrări semnate de dl Petru Bejinariu. Ca urmare, apariția volumului Educație și identitate poate fi considerată un veritabil eveniment editorial, menit să sporească bogata bibliografie dedicată Bucovinei.