Cinci învățături despre calea mântuirii de Sf. Teofan Zăvorâtul (II)

3 În discuția precedentă am ajuns la următoarea concluzie: află și păstrează în inimă tot ce ne învață Sfânta Biserică și, primind puteri de la Dumnezeu prin Sfintele Taine și încălzindu-le prin toate celelalte ierugii și rugăciuni ale Bisericii, mergi neclintit pe calea poruncilor date nouă de Domnul Iisus Hristos, sub conducerea păstorilor legitimi, și negreșit vei ajunge în împărăția cerească și te vei mântui. Acesta este răspunsul, răspunsul direct și singurul răspuns pentru toți cei ce întreabă: Ce să facem ca să moștenim viața veșnică? Toți cei ce s-au mântuit așa s-au mântuit și nu pe altă cale, și toți cei ce astăzi se mântuiesc așa se mântuiesc, iar nu altminteri.

 

Nici nu are rost să mai vorbim despre aceasta. Însă mă tem de nu există printre voi cineva care să judece strâmb aceste lucruri? Nu gândește oare careva că nu toate cele arătate sunt la fel de trebuitoare, sau nu sunt toate trebuitoare tuturor, că s-ar putea lipsi de unele, fără a-și pune în pericol mântuirea, sau că unele ar putea fi lăsate deoparte, nefiind obligatorii pentru toți? De aceea mă simt obligat să vă lămuresc că toate cele arătate de noi, adică dreapta învățătură a credinței – respectarea poruncilor, primirea Sfintelor Taine, participarea la toate rugăciunile Bisericii și ascultarea de păstorii legitimi –, toate acestea sunt esențiale în lucrarea mântuirii, căci numai acolo se înfăptuiește mântuirea unde toate acestea conlucrează; unde lipsește ceva, acolo lucrarea mântuirii este pusă în mare pericol și este compromisă. Căci ce fel de mântuire poate aștepta cineva care nu păstrează învățătura adevărată a credinței și a Bisericii și gândește greșit sau despre Dumnezeu, lume și om, sau despre actuala stare decăzută a noastră, sau despre mijlocul restaurării ființei noastre, care este unul singur, sau despre moarte și viața noastră viitoare, sau despre oricare dintre dogme, când Însuși Domnul ne spune că de se va lepăda cineva de cuvintele Lui „în neamul acesta desfrânat și păcătos” de acela se va lepăda și El în fața Tatălui Său, care este în ceruri (Marcu, 8, 38)? Iar cel ce va fi lepădat de Domnul unde își va găsi locul? Desigur că nu în împărăția cerurilor. Dar iată că există oameni care spun: „crede cum vrei, este suficient să trăiești corect și nu te teme de nimic”, ca și cum poți să trăiești corect fără să ai principii sănătoase despre lucrurile care ne învață adevărata credință! Nu vă amăgiți, fraților! În alcătuirea vieții adevărate nu intră numai comportamentul, ci și modul sănătos de judecată, așa că despre cel căruia îi lipsește aceasta nu putem spune că viața lui este bună și dreaptă. Pe de altă parte, a trăi corect înseamnă a trăi într-un mod bineplăcut lui Dumnezeu; o viață bineplăcută Domnului este trăită în întregime după voia lui Dumnezeu, iar una dintre primele definiții ale voii lui Dumnezeu față de noi este să credem în Cel pe care L-a trimis, adică în Domnul Iisus Hristos și în dumnezeiasca Sa învățătură. Așadar, cel ce spune „crede cum vrei, numai trăiește corect”, în timp ce avem poruncă să ținem adevărata credința, se aseamănă cu acela care își distruge singur fundația pe care vrea să-și ridice casă sau cu cel care vrea să traverseze un râu cu o barcă al cărei fund îl găurește chiar el. Ce fel de mântuire poate aștepta acela care încalcă anumite porunci dumnezeiești, ca de pildă porunca dreptății sau a milosteniei, a înfrânării sau a hărniciei, a curățeniei sau a neagonisirii, a fidelității conjugale sau oricare alta, micșorându-și greutatea păcatelor cu unele interpretări deformate, că de exemplu, „firea îndeamnă, inima cere”, sau încercând să le ascundă chipul hâd de conștiință prin unele fapte de evlavie vizibile și ușor de îndeplinit, ca umblatul pe la biserici, împodobirea icoanelor prețioase sau aprinderea candelelor? Ce fel de mântuire, repet, pot aștepta aceștia, când este spus clar că „de vrei să intri în viață, păzește poruncile” (I În. 3; 23; Mt.19, 17) și că nedrepții, de orice fel ar fi, nu pot moșteni împărăția lui Dumnezeu (I Cor. 6, 9)? Desigur că este nevoie, este într-adevăr nevoie pentru mântuire și de fapte vizibile de evlavie, dar nu numai de acestea: este obligatorie și împlinirea tuturor celorlalte porunci ale lui Dumnezeu. „Pe acestea trebuia să le faceți și pe acelea să nu le lăsați”, spune Domnul (Mt. 23, 23). Nu poți merge fără picioare și nu poți zbură fără aripi; la fel, nu poți ajunge la împărăția cerească fără împlinirea poruncilor. Mai există unii care cred că-și pot chivernisi singuri mântuirea, prin ei înșiși, fără să primească putere de la Dumnezeu prin Sfintele Taine întru viață și curată evlavie și fără să le încălzească prin sfintele slujbe și rugăciuni ale Bisericii. Am explicat deja că noi, căzuți fiind, suntem neputincioși și nu putem face un pas pe calea cea bună fără ajutorul deosebit al harului; că acest har se primește în Sfintele Taine și că, odată primit, la început este asemenea unei mici scântei, care apoi se încinge, devenind flacără, prin participarea activă la rânduielile sfintei și dumnezeieștii Biserici. Toate acestea sunt de la sine înțelese, sunt conștientizate prin experiență personală și sunt mărturisite de toată lumea. Dar iată că există persoane care spun: tot acest spirit eclezial este necesar celor simpli, iar celor ce înțeleg esența lucrurilor le este suficientă numai slujirea mentală, spirituală sau sufletească lui Dumnezeu. Fericiți sunteți voi, suflete simple, care primiți totul fără împotrivire și care vă supuneți cu bucurie fiecărei chemări a Bisericii! Sunteți asemenea copacilor sădiți lângă ape izvorâtoare, care-și dau roadele la bună vreme. Iar cei ce înțeleg lucrurile în felul lor sunt, din punct de vedere duhovnicesc, asemănători unor firave fire de iarbă crescute pe pământ uscat, pietros sau nisipos și care abia dau semne de viață; sau, mai rău, sunt asemenea semințelor îngropate încă în măruntaiele pământului care au încolțit înainte de vreme sau prea târziu. Închipuiți-vă că afară plouă, ninge, viscolește și scoateți afară pe o asemenea vreme un om neîmbrăcat cum se cuvine: cât credeți că va rezista? Exact în această situație se află cel ce se înstrăinează de Sfintele Taine și de toată Biserica noastră de viață dătătoare. Sunt jalnici acești oameni! Egoismul și slava deșartă le mănâncă oasele. În sfârșit, Domnul i-a ales pe apostoli, aceștia și-au predat misiunea episcopilor, care și-au stabilit împreună-lucrători pe presbiteri. Toți aceștia, laolaltă, alcătuiesc păstorirea cea rânduită de Dumnezeu în Biserică, a cărei sarcină este să-i ridice pe toți la starea bărbatului desăvârșit, „la măsura vârstei deplinătății lui Hristos” (Ef. 4, 13), sfințindu-i cu Tainele, încălzindu-i cu sfintele ierugii și îndrumându-i cu sfaturi pe drumul cu multe făgașe spre desăvârșirea duhovnicească. Să-I mulțumim Domnului că este așa! Noi suntem orbi; după cum orbul are nevoie de un ghid, la fel și noi avem nevoie de o călăuză care să ne arate calea spre Împărăția lui Dumnezeu; în foarte multe situații avem nevoie de o persoană care să ne ia de mâini și să ne scoată din vălmășagul de gânduri și sentimente în care ne aruncă uneori vrăjmașul și propria noastră neînțelegere. Să nu spuneți că îndrumătorul tuturor este cuvântul lui Dumnezeu, că vom citi și vom vedea singuri de ce anume avem nevoie. Cuvântul lui Dumnezeu conține indicații generale pentru toți, dar ce anume am eu nevoie, în situația mea concretă, acestea trebuie să mi le explice altul, o voce vie, iscusită. De n-ar fi așa, aș fi nevoit să cutreier pe cărări întortocheate și să mă aflu în permanentă primejdie. Iată de ce avem atâta nevoie de sfatul înțelept al preotului. Cum de li se pare unora, și poate că multora, că singurele relații ale lor firești cu preotul apar odată cu necesitatea săvârșirii unei Sfinte Taine sau a altei slujiri bisericești? Unii ca aceștia uită că „unde lipsește cârmuirea, lumea cade ca frunzele; izbăvirea stă în prisosul sfatului” (Pilde 11,14). Din toate cele spuse reiese din nou aceeași concluzie, expusă mai înainte: dacă vrei să te mântuiești, cunoaște și păstrează în inimă tot ce te învață Sfânta Biserică și, primind dumnezeieștile puteri prin Sfintele Taine și încălzindu-le prin toatele sfintele ierugii și rugăciuni ale Bisericii, mergi neclintit pe calea poruncilor pe care le-am primit de la Domnul Iisus Hristos, sub călăuzirea păstorilor legiuiți, și negreșit vei ajunge la Împărăția lui Dumnezeu și te vei mântui. Toate acestea sunt cu totul esențiale în lucrarea mântuirii, sunt necesare toate, împreună, și pentru toți. Cel care nu primește sau nu acceptă ceva din acestea, pentru acela nu este mântuire, acela nu-și va lecui neputințele și nu va evita suferința. Biserica lui Dumnezeu este tămăduitoarea care conține în alcătuirea ei leacul care vindecă orice boală a duhului nostru. Părțile componente ale leacului sunt acestea: învățătura ortodoxă, trăirea potrivit poruncilor, Sfintele Taine cu slujbele bisericești și cârmuirea păstorilor. După cum în bolile trupești leacul este vindecător numai atunci când este compus din toate substanțele prescrise în rețetă, la fel în boala duhului nostru, vindecarea poate avea loc numai când primim toate stihiile care intră în componența singurului nostru leac spiritual: creștinismul sau Biserica. Scoateți afară din componența leacului trupesc oricare dintre aceste puteri și acesta își va pierde eficacitatea. Respingeți ceva dintre cele ce intră în mod necesar în componența Creștinismului sau a Bisericii și vă veți lipsi singuri de leacul care vă este atât de trebuincios și veți rămâne, așadar, în aceeași stare de nevindecare și de cădere, deci nu vă veți mântui și nu veți vedea împărăția cerească. Amin. 4 Discutând până acum despre calea spre mântuire, am aflat că cel ce voiește să-și salveze sufletul trebuie să cunoască și să păstreze cu sfințenie învățătura dumnezeiască a sfintei credințe și, în același timp, trebuie să primească puterile dumnezeiești prin Sfintele Taine, să le încălzească prin toate ierugiile Bisericii și apoi, cu ajutorul lor, să meargă pe calea poruncilor lui Dumnezeu, sub călăuzirea păstorilor legiuiți. Am mai văzut, de asemeni, că toate acestea sunt necesare și sunt de trebuință toate împreună, așa că degeaba se va amăgi cu mântuirea cel ce, cu de la sine putere, respinge oricare dintre aceste puteri lucrătoare ale mântuirii. Referindu-ne acum la noi înșine, la modul de viață care domnește în noi, ce vedem? Vedem că toate acestea funcționează deja în jurul nostru, că nu suntem lipsiți de păstorirea legiuită rânduită de Dumnezeu prin care se săvârșesc pentru noi izbăvitoarele Taine, cu toate ierugiile, prin care se propovăduiește sfânta credință și sunt tâlcuite poruncile lui Dumnezeu; că, așadar, dispunem de toate mijloacele întru viață și bună cucernicie sau, ca să spunem așa, trăim într-o atmosferă propice mântuirii. Mântuirea ne este atât de aproape, încât mai că putem s-o pipăim. Cât de amarnic o să plângem când, în ceasul în care se va hotărî vrednicia fiecăruia dintre noi, ne vom afla nelucrători ai propriei noastre mântuiri! Cugetând la acestea, nu te poți abține a întreba din nou: ce avem de făcut? Ce să facem cu aceste dumnezeiești puteri că să ne mântuim? Iată ce să facem: 1) Să-I mulțumim Domnului, care astfel a binevoit întru noi, să-I mulțumim pentru că, imediat după ce ne naștem, intrăm într-un climat mântuitor și aflăm gata pregătite toate cele trebuincioase mântuirii și, încă înainte de a deveni conștienți, suntem porniți pe calea mântuirii, intrând în fluxul comun al celor ce se mântuiesc. După cum, în natura văzută, cea mai mică insectă, imediat după naștere, găsește în jurul ei totul pregătit pentru viață, la fel și noi, imediat ce am apărut pe lume, Dumnezeu ne învăluie cu calda Sa grijă, care se continuă apoi până la sfârșitul zilelor noastre. Încă din leagăn ne cuprinde în îmbrățișările ei maica noastră, Biserica: ne ajută să renaștem spre o viață nouă, ne hrănește și ne ocrotește pe toate drumurile vieții și nu ne părăsește până nu ne lasă la groapă, însoțindu-ne cu rugăciunea – aducătoare de împăcare pentru cei rămăși, plină de putere pentru cei repausați: în fericită adormire dăruiește, Doamne, veșnică odihnă adormitului robului Tău (sau adormitei roabei Tale). Prin ce ne-am învrednicit de acestea? Prin nimic. Există multe popoare care nu cunosc calea cea adevărată. Cei care se nasc printre ei trebuie să caute calea cu multă strădanie, și încă nu se știe dacă o vor găsi. Iar noi pășim pe ea fără niciun fel de osteneală din partea noastră, o găsim fără să o căutăm. De ce este așa? Numai Dumnezeu știe. Dar nu se poate să nu vedem în această lucrare a Proniei dumnezeiești, sub toate aspectele, deosebită bunăvoire a lui Dumnezeu față de noi. Pentru toate acestea, să-I mulțumim așadar, Domnului, care așa a binevoit întru noi! Să-I mulțumim, totodată, pentru însăși convingerea noastră că suntem în posesia mijloacelor cu adevărat mântuitoare, căci, legată de această convingere, stă altă convingere, aceea că Dumnezeu ne este cu deosebire apropiat, că singurul Dumnezeu adevărat este Dumnezeul nostru și noi suntem poporul Său. Iar mai mult decât această binefacere nici nu poate fi pe pământ. 2) Mântuirea: Domnul meu și Dumnezeul meu! Dar nu uitați, fraților, cuvântul Domnului: „Nu oricine… zice: Doamne, Doamne, va intra în Împărăția lui Dumnezeu” (Matei, 7, 21). (Va urma) Pr. BOGDAN MICLIUC