Motto: „Obraznicul mănâncă praznicul”
(zicere populară)
Cui își mai amintește de vechiul sistem de angajare și promovare a cadrelor îi va fi ușor să înțeleagă de ce, acum, foarte mulți dintre concetățenii noștri, pe care-i cunoști, ai stat pe aceeași scară, ai lucrat în aceeași fabrică, se simt obligați să facă, fie în scris, fie cu gura, mai ales cu gura, în locuri publice (nu le-o cere nimeni, dar se poartă, dă bine, unde?), condamnarea regimului comunist, în care a fost prigonit, obligat să muncească și sâmbăta și duminica, suferință care-l făcea să-și dea foc la carnetul de partid de câte trei ori pe zi, cu speranța că odiosul regim va fi dărâmat și el, luptătorul dârz și înflăcărat, anticomunistul sadea, își va dobândi libertatea deplină și cheful de viață.
Asemenea creaturi vezi peste tot, fac parte din peisaj, însă eu n-am să mă refer decât la unul peste care dăduse boala și stătea la rând pe culoarul unui spital cu nume de sfânt, unde plătești și medicamentele, și doctorul. Reprimatul vechiului regim și-a găsit victima: un om bătrân care trebuie să fi fost el ceva pe acolo, pe unde se afla decizia și puterea (îmi dau cu părerea, dar nu sunt sigur), putea fi cineva obișnuit, trăise perioada roșie de la începuturi. Tocmai el a fost luat peste picior de lătrăul de serviciu, că vezi, se întoarce roata, ai trăit și ai crezut degeaba, vine economia de piață peste tine, cu tot cornul abundenței etc., la care i s-a răspuns cu înțelegere: „Așa-i, ai dreptate și aveai și mai multă dacă aș fi venit la un spital construit de tine și ai tăi, însă deocamdată…”.
Dacă voi, cei tineri, veți avea curiozitatea să luați și să răsfoiți autobiografiile făcute pentru sectorul „Cadre”, prezent peste tot, de cei care își zic acum anticomuniști, veți avea surpriza să aflați că indivizii care spurcă acum în stânga și în dreapta, scriau cu mâna proprie că se trag din țărani săraci, exploatați la sânge de regimul burghezo-moșieresc, că sunt devotați clasei muncitoare, că se angajează să „traducă” în practică politica înțeleaptă a partidului și altele și altele, de adeziune deplină și totală la politica partidului, de înaintare a țării spre noi culmi de progres și civilizație etc.
Spurcată creatură e omul neom! Din sărac, cum se declara, acum cere să i se restituie jumătate de sat, zeci de hectare de teren arabil și pădure, câteva fabrici, spații comerciale, motivând că a fost reprimat, deposedat, i s-au încălcat toate drepturile și mai ales cel de proprietate.
În timpul cât a fost reprimat, se specializase în ascuțit lupta de clasă, a primit serviciu, casă, și-a crescut copiii – trei băieți, două fete, care, având dosar beton (tata, eroică clasă muncitoare) au fost toți bursieri și au terminat facultăți tehnice sau pedagogice, dizidenți și ei ca tot omul „imparțial”. Așa se scrie istoria! M-am întrebat mereu cum de-a fost posibil să apară, deși nu trebuie să ne mirăm că a apărut, în popor, constatarea asta: „Copilul de om sărac, este pui de drac”, îți faci milă și el te spurcă.
S-a scris și se mai scrie despre ce-a însemnat represiunea comunistă de către cei care au stat prin închisori, au fost bătuți, înjosiți, înfometați, puși la munci grele, urmăriți și suspectați mereu după eliberare, dacă au apucat-o. Am cunoscut oameni care pentru un denunț, o vină imaginară, au fost aruncați în mașina reprimării dușmanului de clasă, au fost dați afară din școli, umiliți, batjocoriți, des-considerați, torturați ca o zdreanță. Câtă deosebire între suferințele închipuite ale foștilor dizidenți anticomuniști și suferințele reale ale foștilor, clasele exploatatoare cum li s-a zis, care au fost de-posedați, închiși, unii con-damnați la moarte, alții la ani grei de închisoare. Și suferința, cu care este bine să ne solidarizăm, ca multe altele, se află pe trepte diferite ale portativului durerii. Golgota românească nu se reduce numai la reprimarea din timpul regimului comunist, aceea este numai o latură, însă, dacă cineva ar avea curajul și răbdarea să analizeze tot capitalul de suferință al românilor, acumulat în timp, ar putea vorbi de un adevărat holocaust românesc.
Și, totuși, eu am cunoscut și anticomuniști reali, care au ales tăcerea, neimplicarea și nonviolența contra realităților social-politice din țară. Ei au refuzat orice colaborare, nu numai cu partidul comunist, ci și cu statul comunist, au refuzat până să și muncească pentru un stat considerat de ei nedrept și impus. Despre această categorie de anticomuniști nu s-a scris nimic, fiindcă ei n-au strigat, n-au cerut drepturi, nu și-au expus suferința în public. Unul dintre aceștia a fost inginerul agronom Ioan Bârgăoanu (1909-2002) din satul Fruntești, comuna Filipeni, județul Bacău, care a refuzat să lucreze pentru un regim considerat de el opresiv și nedrept, a venit la casa părintească și a trăit din puținul obținut de pe lotul din jurul locuinței. Rezistența lui pasivă n-a fost pedepsită, dar, sigur, n-a trecut nebăgată în seamă. De altfel, nu se lăsa antrenat în niciun fel de discuție despre regimul politic; pentru el, pur și simplu, partidul unic și statul totalitar nu existau. N-a cerut daune după 1989, nu s-a împăunat cu rezistența lui, n-a vorbit de rău vechiul regim, nu și-a inventat drepturi și a murit împăcat, în demnitate.
Alt neștiut anticomunist a fost Ion (Ionică) Burac, din Mitocu Dragomirnei, dublu licențiat care, de asemenea, a refuzat să slujească statul comunist; a trăit pe lângă familie, în sat, a dat lecții în particular, legându-și numele, alături de preotul Octavian Burac, de reconstrucția bisericii din sat, a notat cu talent, pe filele cărților de cult, cum se făcea în trecut, faptele legate de mersul lucrărilor, de contribuția unor credincioși la „repararea multor cărți de cult”, dar și despre răutatea și invidia unora „care m-au urât și hulit pe nedrept”. Despre Ion Burac am scris, împreună cu d-na Elena Lazarovici, în Monografia satului Mitocu Dragomirnei. Ultimii ani ai vieții i-a petrecut în azilul de bătrâni din Suceava, unde a fost vizitat, printre alții, de dl Constantin Lazarovici. N-a cerut nimic în timpul vieții, nu cere nimic nici în moarte, dar avem datoria să nu-i uităm pe cei care nu trebuie uitați.
Să adăugăm și un alt nume: Constantin Guceanu din Darabani, județul Botoșani, care a refuzat să mai fie gardian la închisoare, când a văzut cât de mulți oameni sunt închiși și reprimați pe nedrept. Și el a trăit modest, n-a cerut nimic pentru sine și nici pentru copiii săi. Toți cei trei amintiți au în comun tăcerea. Oare, în toate cazurile, tăcerea e de aur?
Comentarii