Recent a ieșit de sub tipar lucrarea Din trecutul vieții culturale a Bucovinei: teatrul și muzica (1775 – 1940) semnată de Alis Niculică (București, Casa Editorială Floare Albastră, 2009, 344 p.). De la bun început trebuie spus că e vorba despre o lucrare remarcabilă din mai multe puncte de vedere. Mai întâi, pentru că e primul demers întreprins cu intenția de a analiza temeinic modul în care teatrul și muzica s-au manifestat în Bucovina și, mai ales, rolul formativ pe care l-au avut, cu deosebire într-o anumită perioadă istorică, în rândul locuitorilor români de aici.
Mai impresionează prin bibliografia care stă la baza cărții. Autoarea a consultat un însemnat număr de lucrări, a structurat conținutul și au fost tratate temele care pot oferi cititorului o imagine cuprinzătoare a problematicii abordate. Primul din cele patru capitole se intitulează Câteva considerații privind viața socială, economică, religioasă și culturală din Bucovina, în perioada 1775-1940. Ca istoric de profesie, Alis Niculică analizează problema sine ira et studio, fiind subliniate cu obiectivitate atât aspectele pozitive ale stăpânirii austrie-ce pentru locuitorii Bucovinei, cât și incontestabilele dezavantaje. Unul dintre cele mai mari este urmarea faptului că autoritățile au încurajat și chiar stimulat reprezentanții mai multor etnii de a se stabili în această parte de țară cu intenția de a-i șterge cât mai repede specificul românesc.
Începând cu cap. al II-lea (Mișcarea teatrală în Bucovina până la marea Unire), autoarea „atacă” una din componentele de bază ale lucrării. Analiza este detaliată și se referă nu numai la latura românească a mișcării teatrale de aici, ci și la cele ale minorităților (germană, poloneză, ucraineană, evreiască).
În condițiile concrete ale Bucovinei, primele manifestări de teatru cult în limba română sunt ulterioare celor din Țară și se datorează inițiativei fondatorilor Reuniunii Române de Leptură (1862), denumită ulterior Societatea pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina. În urma numeroaselor demersuri întreprinse de ei, prima stagiune organizată (bineînțeles cu aprobarea autorităților imperiale) a avut loc în perioada martie – mai 1864, fiind susținută de trupa Fany Tardini din Botoșani, și a constat în nu mai puțin de 20 de spectacole prezentate în sala Hotelului Moldova din Cernăuți. După cum consemnează presa vremii, în afara intelectualității românești, din sală nu au lipsit țăranii și elevii. Printre aceștia din urmă, se afla și Mihai Eminescu. Repertoriul, supravegheat cu vigilență de autorități (unele piese au fost interzise după prima prezentare), a cuprins opere cu conținut istoric, dar și comedii semnate de V. Alecsandri, C. Negruzzi etc., încât această primă stagiune a fost considerată un imens succes. Ca urmare, trupa a revenit cu a doua stagiune în perioada noiembrie 1864 – martie 1865, cu un număr dublu de reprezentații, iar ultima dată în anul 1870.
Cu unele intermitențe, datorate refuzului autorităților, seria spectacolelor s-a completat cu cele susținute de trupe renumite precum cea a lui Mihail Pascaly (1869) sau a lui Matei Millo (1871), de Teatrul Național din București (1885) sau de Teatrul din Craiova (1893), dar și de unele mai puțin cunoscute. De menționat că spectacolele au fost prezentate nu numai la Cernăuți, ci și în orașele bucovinene: Suceava, Rădăuți, Gura Humorului, Câmpulung, Siret sau Vatra Dornei. Alis Niculică le menționează cu multă atenție, în ordinea sosirii lor, subliniind pentru fiecare în parte perioada și piesele jucate. Cele mai multe s-au bucurat de aprecieri elogioase pentru calitatea spectacolelor prezentate.
Cea de-a doua componentă de bază a lucrării este pe larg tratată în cap. III – Arta muzicală în Bucovina de la primele manifestări până la marea Unire. Și în acest caz este urmărită evoluția fenomenului începând cu școlile muzicale din mănăstiri, între care s-a remarcat cea de la Putna. Un rol însemnat în evoluția vieții muzicale l-au avut apoi societățile de profil, mai întâi cele germane. Urmându-le exemplul, intelectualii români au înființat propriile societăți muzicale. Una dintre cele mai renumite a fost Armonia din Cernăuți (19 iulie 1881). Privind din perspectiva timpului, se poate aprecia că, prin turneele întreprinse în numeroase localități bucovinene, Armonia a jucat un rol important în educația muzicală a spectatorilor și promovarea creației românești. În repertoriul abordat, Ciprian Porumbescu a ocupat mereu un loc prioritar.
O altă societate muzicală intrată în istorie pentru contribuția sa remarcabilă la evoluția vieții artistice din Bucovina a fost Reuniunea de cântare „Ciprian Porumbescu” din Suceava, înființată la 16 iulie 1903. „Într-un ritm surprinzător de rapid, în cadrul Reuniunii se cristalizează forțe artistice care ating un nivel interpretativ ridicat” (p. 246). Chiar de la început, activitatea ei s-a orientat în egală măsură pentru promovarea muzicii și a teatrului. Ca o veritabilă instituție profesionistă și având la bază un repertoriu adecvat, Reuniunea a prezentat spectacole în foarte multe localități, inclusiv la Cernăuți, contribuind la promovarea cu prioritate a valorilor culturale naționale. Este de-a dreptul impresionant cum oamenii aceștia își împărțeau viața între obligațiile profesionale și familiale și pasiunea pentru artă pe care o răspândeau cu generozitate prin fiecare spectacol susținut.
Viața culturală și artistică a Bucovinei din perioada interbelică a înregistrat un progres remarcabil prin înființarea Teatrului Național (1923) și a Conservatorului de Muzică și Artă Dramatică din Cernăuți (1924), două instituții extrem de apreciate la vremea lor (vezi cap. IV). Pentru a completa imaginea vieții muzicale din Bucovina, în lucrare se fac referiri și la activitatea formațiilor corale ale elevilor, studenților sau plugarilor. Printre acestea din urmă, sunt prezentate succint cele din Mahala, Pătrăuți, Mitocu Dragomirnei, Putna, Udești, Voloca pe Derelui, Gălănești, Cozmin, Dorna Candrenilor, Vama, Roșa – Cernăuți, Arbore și multe altele.
Valoarea documentară a lucrării Din istoria vieții culturale a Bucovinei: teatrul și muzica (1775-1940) sporește mult și prin acel veritabil album din finalul ei cuprinzând fotografii de epocă cu trimitere directă la personalitățile, formațiile artistice sau evenimentele culturale evocate.
Parcurgând această remarcabilă apariție editorială și având în vedere ceea ce a mai publicat Alis Niculică până acum, o concluzie îmbucurătoare se impune de la sine: cercetarea vieții culturale de pe meleagurile noastre are în ea un om de nădejde cu largi perspective de viitor.
Comentarii