Am început cu acest „extras din codul bunei cuviințe…, al modestiei și al smereniei”, cum numea Părintele Antonie, regretatul Mitropolit al Ardealului, rugăciunea „Doamne și Stăpânul vieții mele”, pentru că perioada care urmează este de o importanță covârșitoare pentru creștini și nu numai pentru ei, ci și pentru cei care sunt încă pătrunși de „etică, echitate…”, sloganuri comuniste mai vechi, care au avut scopul de a înlocui fondul cu forma.
Cine rostește rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, măcar atât cât am prezentat-o noi, și anume partea legată de gând, poate nădăjdui să obțină liniștea sufletească necesară unei vieți netulburate.
Câtă nevoie avem de un dar ca acesta! Ce important este să punem stavilă gândului „ucigător de suflete” și ce viață plină de pace am avea dacă n-am purta „război întru cuvânt” spre a huli pe Dumnezeu… Cuvântul de hulă este oprit prin porunca a treia din Decalog: „Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deșert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deșert numele Lui!” (Exod XX, 7). Cum pedepsește Dumnezeu călcarea acestei porunci?
Răspunsul nu-l avem de la oameni, ci de la Însuși Mântuitorul: „Orice păcat și orice hulă se va ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta. Celui care va zice cu-vânt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui; dar celui care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie!” (Mat. XII, 31-32).
Vedem că se face o distincție pe care, de cele mai multe ori, nu o înțelegem, adică luăm în considerare numele „Fiului Omului” și aplicăm o separație severă spunând: „Ei, dacă am greșit față de El însemnează că ne iartă, pentru că așa a spus”, dar nu luăm în considerare dumnezeirea Sa, pentru că Fiul Omului este și Fiul lui Dumnezeu, care în sânul Sfintei Treimi are aceeași cinstire ca și Duhul Sfânt. Și atunci cum trebuie înțeles cuvântul Mântuitorului? Eu socotesc că Mântuitorul s-a exprimat așa pentru „desăvârșita Sa smerenie”, referindu-se precis la latura Sa umană, dar aceasta nu înseamnă că este îngăduită hula împotriva Lui, așa cum au făcut-o în ultima vreme „unii înfierbântați la minte de duhul grăirii în deșert”, aducând atâtea blasfemii. Cuvântul Mântuitorului trebuie înțeles, așadar, astfel: „Cel ce va zice cuvânt împotriva Fiului lui Dumnezeu, care prin întrupare a devenit și Fiul Omului”, primește aceeași pedeapsă ca și cel care „zice cuvânt de hulă împotriva Duhului Sfânt”, și pentru aceea „nu se va ierta nici în veacul acesta, nici în cel ce va să vie”.
Și totuși iertare există, dar pentru care dintre cei ce hulesc împotriva Fiului lui Dumnezeu și a Duhului Sfânt? Pentru cei care își mărturisesc păcatul, pentru că zice Domnul că „orice păcat se iartă” numai dacă este mărturisit în scaunul duhovnicului. De ce numai cele mărturisite în scaunul duhovnicului? Pentru că duhovnicul este preotul căruia i s-a împărtășit harul și puterea de a lega și dezlega păcatele în numele Mântuitorului, când a zis Domnul: „Adevărat grăiesc vouă: Oricâte veți lega pe pământ, vor fi legate și în cer, și oricâte veți dezlega pe pământ, vor fi dezlegate și în cer” (Mat. XVIII, 18), și această putere a fost dată doar „celor doisprezece”, iar aceștia „prin punerea mâinilor preoției” au dat-o slujitorilor Sfintelor Altare, așa cum a făcut Sf. Pavel cu Timotei, căruia i-a spus: „Din această pricină, îți amintesc să aprinzi și mai mult harul lui Dumnezeu care este în tine, prin punerea mâinilor mele!” (II Tim. I, 6).
Această chestiune fiind lămurită, revenim la „mințile înfierbântate” care hulesc și ne întrebăm, de ce o fac? Primul răspuns ar fi: pentru propria lor pierzare! Al doilea răspuns ar fi: pentru mândria lor luciferică! Eu cred însă că este vorba de prostie, pentru că „este o prostie să dai cu piciorul în Cel ce a venit să te mântuiască”. Hulitorii își spun și ne spun că sunt raționaliști sau chiar atei, iar în baza dreptului liber dat de Dumnezeu ca să aibă orice opțiune, încep șaradele cu care se laudă, socotind în final că sunt tare deștepți. Tuturor acestora le dă răspuns același Părinte Antonie, precizând că: „La Dumnezeu, într-un fel sau altul, ajung toți. Unii ca să-L afirme, alții ca să-L nege. Dar nu-L pot evita!” Ca să se explice a adus în atenție ceea ce a spus actorul francez Louis Jouvet (1887-1951) după ce a recitat din piesa lui Jean Paul Sartre, intitulată „Le Diable et bon Dieu”, anume că: „Nu văd nicio diferență între opera lui Sartre, care se crede antireligios, și aceea a lui Graham Greene, care se vrea religios. Și unul, și altul sunt obsedați de ideea de Dumnezeu, și cel care crede că nu crede e cel care vorbește cel mai mult despre Dânsul!”1.
Așa se întâmplă și-n vremurile noastre, „grăiesc gușații” – vorba lui Eminescu – împotriva lui Dumnezeu ca să spună că nu există, dar în realitate mărturisesc că există, pentru că altfel n-ar vorbi de El! Da, este vorba despre duhul grăirii în deșert, cu care trebuie să ne luptăm în perioada Postului Mare și nu numai, știind din Scripturi că „grăitorul în deșert este mai ales cel ce ia numele Domnului în deșert (Deut. V, 11), cel care pune pe seama lui Dumnezeu ceea ce nu se cuvine, … din mândrie, iar mândria merge înaintea pieirii”. Deci este vorba de mândrie! Nicolae Iorga spunea despre mândrie că „este un strălucit monument funebru ridicat deasupra sufletului mort de mult!“ 2
Ca să înțelegem cum este cu mândria care ucide sufletele, redăm în cele ce urmează cuvântul Domnului spus lui Lucifer: „Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fecior al dimineții… tu care ziceai în cugetul tău: Ridica-mă-voi în ceruri și mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi așeza jilțul meu! În muntele cel sfânt voi pune sălașul meu… Sui-mă-voi deasupra norilor și asemenea cu Cel Preaînalt voi fi. Și acum tu te pogori în iad, în cele mai de jos ale pământului!” (Isaia XIV 12-15).
Înfricoșătoare priveliște! De aceea trebuie să întoarcem privirea spre „lăuntrul nostru” și să cerem: „Doamne, dă-mi gândul cel smerit, gândul răbdării și al dragostei față de Tine”, ca să fim precum ai spus, curați cu mintea, știind că „cel ce se smerește se va înălța și cel ce se înalță se va smeri!”.
Închei aceste gânduri cu o pildă de smerenie, „delicată și pedagogică”, consemnată în Tâlcuirile Părintelui Antonie:
„Călătorind în țară, regele Frederick al VI-lea al Danemarcei a intrat într-o zi într-o școală primară din sat. A găsit acolo copii inteligenți și vioi și s-a gândit să le pună întrebarea:
– Care au fost cei mai mari regi ai Danemarcei?
Toată clasa, într-o voce, a răspuns:
– Canut cel Mare, Waldemar și Cristian al IV-lea! Învățătoarea a șoptit ceva la urechea unei fetițe și aceasta a ridicat mâna.
– Mai știi și altul?, o întreabă regele.
– Da. Frederick al VI-lea!
Adică chiar el. Îi va fi plăcut regelui, dar a întrebat-o:
– Ce fapte mari a săvârșit? Fetița a lăsat capul în jos și, rușinată, a răspuns:
– Nu știu!
– Nu te mâhni, fetițo, i-a spus regele. Nici eu nu știu!”3
Morala, și cu aceasta trebuie să rămânem pentru a „călători” pe perioada Postului Mare, este următoarea: „Să nu știe stânga ta ce face dreapta ta” (Mat. VI, 3) și să spui ca regele Danemarcei: „Nu știu ce faptă bună am făcut!”.
Dar au trecut vremurile acelea și acum, vorba românului, „ceva este putred în Danemarca”. Ce anume? Știu eu, poate este vorba despre „duhul grăirii în deșert”, poate despre „cel al grijii de multe”, cine știe?
Pr. IONEL FILON
1 Dr. Antonie Plămădeală – Mitropolitul Ardealului, „Tâlcuiri noi la texte vechi”, Ed. Sibiu, 1989, pag. 134.
2 Ibidem, pag. 143, 145.
3 Ibidem, pag. 146.
Comentarii