Volumul de debut al Georgianei Diaconița, lansat nu demult, însumează mai multe proze scurte poematice, scrise în diverse maniere, pentru că autoarea caută încă formula narativă care să i se potrivească.
„Când ne-am spus toate cerurile” este un dialog între eu și lume, început în momentul în care omului pare că i se descoperă adevărul ultim. Iar acest adevăr este pentru Georgiana Diaconița unul desprins din teologia creștin-ortodoxă. Din chiar primele pagini ale volumului, tânăra prozatoare vorbește despre condiția omului, egal cu cei asemenea lui în fața lui Dumnezeu și a morții: „ce spui? cum să nu se-asemene? adică mâinile mele nu sunt la fel cu ale tale? cum nu? ia dă-mi o mână de-a ta? așa, să vedem: 5 degete eu, 5 degete tu, 5 unghii eu, 5 unghii tu. vezi, sunt și tăiate la fel. falangele? la fel. ce mai vrei?” (Monolog). Prima proză a volumului se concentrează în jurul simbolului mâinii, o mână care apropie, dar care în același timp nu se supune și nu oferă, o mână „prea scurtă”, care nu poate atinge, o mână care reprezintă o „pagină din jurnalul de azi”. Intenția prozatoarei este aceea de a nu comunica prin cuvinte, ci prin gestică, mâna „vorbind” despre ceea ce nu poate fi spus, explicând ceea ce nu poate fi explicat, ci doar simțit, experimentat. Creatoarea îl caută pe Dumnezeu, se caută pe sine, încearcă să se cunoască raportându-se explicit la Celălalt, un altul evident masculin, chtonian. Dacă partea feminină este marcată de simbolul mâinilor împlântate în cer, partea masculină este, în proza Georgianei Diaconița, reprezentată de simbolul picioarelor: „numai că el le spunea altfel. mama și tata. mama era dreptul, tata era stângul. și nu putea fără amândouă”.
O parte din volumul de față este alcătuit din pagini de jurnal, Jurnalul ca mărturie, cum recunoaște însăși autoarea pentru care scrisul este o spovedanie, o mărturisire. Iar spovedania implică atât sinceritatea față de sine, cât și față de ceilalți. Prozatoarea povestește cu naturalețea pe care i-o conferă vârsta secvențe din viața tumultoasă de adolescent pentru care realitatea exterioară se confundă cu lu-mea interioară. Flash-urile din micul jurnal publicat în acest volum sunt impregnate de obsesii personale, sunt imagini ale unor dorințe pe care autoarea nu și le refulează. Georgiana Diaconița conturează în grabă personaje aparent fără forță precum a.l.e.x., irina sau profu, personaje-simbol care reprezintă temeri, fantasme, dorințe, alter ego-uri ale lui georgi, vocea naratorului din jurnal. Personajele Georgianei Diaconița devin tot mai complexe în prozele scurte din această carte. În povestirea intitulată în lumea de dincolo, autoarea prezintă într-o manieră foarte personală Femeia aflată în poate cea mai dificilă ipostază a existenței sale: maternitatea. Pentru că societatea în care femeia este nevoită să trăiască și să procreeze este absurdă, ea nu naște în spital, ci la morgă, iar doctorul o sfătuiește să aducă pe lume copilul singură, deoarece cazul ei nu este nici pe departe la fel de complicat ca al celorlalte mame. Lăsând la o parte toate aceste detalii care conturează evident lumea deformată în care mama trebuie să dea viață copilului, foarte bine scrise sunt rândurile în care este prezentată starea acesteia de dinaintea nașterii propriu-zise: „când se răsucește, pielea se mai desface cu 1,2 milimetri. de câteva zile a început s-o ardă ca și cum acolo ar fi toată lumina, toate visele omenirii, toți îngerii păzitori. la fiecare atingere palmele i se crapă. o ustură și nici sângele nu stă locului. puhoaie de lavă, cu aburi și spumă, curg de-a lungul brațelor subțiri. n-apucă s-ajungă până la cot, că-și duce mâna pe lângă șold, spre piele”.
În altă proză, intitulată răvaș, Georgiana Diaconița, preocupată permanent de rolul și de condiția de obiect a femeii în lume, dezvoltă un personaj colectiv: „femeile sunt ca perechile de ciorapi – decretează prozatoarea. curate, parfumate, fine. le atingi și unele au fir lycra. elastice”. Femeia despre care vorbește autoarea aproape în fiecare dintre prozele sale se transformă în funcție de sentimentele care o domină, sau de na-tura căreia i se supune. Astfel, femeia este „rob al picăturilor de ploaie”, este o ființă în care se pot vedea „mai multe tipuri de ploaie” sau o persoană care poate purta în ea o altă femeie. Această condiție de matrioșca a femeii ne duce cu gândul nu numai la maternitate, ci și la capacitatea personajului feminin de a se descoperi și redescoperi, de a se transforma în permanență în funcție de experiențele trăite. Motivul dublului este de această dată diferit exploatat, autoarea-naratoare nemaisimțind nevoia unei raportări la masculin: „mă gândeam să mă mut pentru o perioadă într-o femeie de lângă mine. să mă iau de mână și fără să-i spun să ne întâlnim undeva, aleatoriu. o femeie într-o altă femeie. fără să se vadă vreun detaliu. fără ca cineva măcar să bănuiască. să văd prin ochii ei și ea printr-ai mei. să ne găzduim aceleași perechi de picioare, cu aceleași oase. cu aceleași încheieturi. mâna mea să fie ca mâna ei”.
Cea mai impresionantă proză din acest volum de debut este, în opinia noastră, Scrisoare către „satelitul Doamne”, care ne-o înfățișează pe Georgiana Diaconița în ipostaza de autoare religioasă de-spre care vorbeam mai devreme. Forța cu care prozatoarea concepe aceste pagini ne face să ne întrebăm dacă nu cumva cel mai bine i s-ar potrivi proza cu caracter religios. Și asta pentru că în textul de acest tip semnatara volumului se „dezbracă” de sine în fața creatorului care nu pedepsește, ci pare că ascultă ruga credinciosului îngenunchiat: „Iubi-Te-Voi, Doamne,/ Ca-ntr-un potir albastru și adânc vreau să mă scufund, doamne, să devin esențială, să mă desfac de haina mult prea materială, să-mi adorm tot ce-mi este muritor și să mă sădesc lângă Tine, Doamne, ca-n vara ce vine să înfloresc divin”.
Comentarii