O întâmplare miraculoasă cu Mihai Eminescu
Ion Zubașcu, scriitor, publicist: De curând, am avut o întâmplare ieșită din comun cu Mihai Eminescu, pe care aș vrea s-o povestesc pe scurt, așa cum fiecare dintre cititorii acestor rânduri vor fi avut și ei, de-a lungul vieții, o întâlnire cu poetul, în felul lor, dar încă n-au povestit-o. Am scris cu diverse prilejuri despre creația și mitul Mihai Eminescu în cultura română, ultima dată despre relația lui cu divinitatea și presa religioasă a poetului, mai puțin cunoscută și cercetată azi, dar și despre detractorii săi, într-o anchetă dedicată acestui subiect delicat de prestigioasa revistă literară “Discobolul”, din Alba Iulia. M-am mai întâlnit cu poetul pe malul lacului din Ipotești (ne-a dus Gellu Dorian pe toți cei veniți din țară la Zilele Luceafărului), în iunie 2008, când am cântat de ziua lui Eminescu, sub fagii înalți de pe mal, cântece de amar și singurătate de pe Valea Izei, unde poetul ar fi vrut să țină o serie de conferințe, la vremea tinereții, și am simțit cântând că spiritul lui viu e în preajmă și e mulțumit că i-am adus Maramureșul în Bucovina copilăriei, la el acasă. Despre întâmplarea mea recentă cu Eminescu nu i-am povestit decât poetului Adrian Alui Gheorghe, care a fost impresionat, cum sper că veți fi și dumneavoastră.
În 13 ianuarie 2010, trebuia să am o intervenție la “Zilele revistei Viața Românească”, de la Muzeul Național al Literaturii Române, pe tema “Identitatea unei reviste care a depășit secolul”, alături de colegii mei din redacție Nicolae Prelipceanu, Marian Drăghici, Liviu Ioan Stoiciu, dar și de prestigioșii oameni de cultură invitați să vorbească, Mihai Șora, Marin Diaconu, Ion Bogdan Lefter, Nicolae Oprea, Mircea Bârsilă, Dumitru Augustin Doman, Ioan Moldovan, ultimii trei premiați cu acest prilej. Desigur, aproape toți vorbitorii și-au luat subiecte din istoria bogată a publicației întemeiate în 1906 de Garabet Ibrăileanu, la care au colaborat toți marii scriitori interbelici, dar și din perioada postbelică, până azi. Flerul meu jurnalistic m-a făcut să descopăr în arhiva proprie numărul triplu 10-11-12/ 1989 al revistei Viața Românească, pe care nu mai știam – după 20 de ani care au trecut – de ce l-am păstrat. Am redescoperit astfel că acesta era primul număr al revistei scos în ianuarie 1990, în deplină libertate, după evenimentele din 1989, și o bună parte din sumar povestea despre câteva numere anterioare, date la topit de cenzura comunistă, reluând materiale din acele exemplare martirizate, când poeți ca Ștefan Augustin Doinaș și Ana Blandiana nu aveau drept de semnătură. Dar ceea ce pare de domeniul incredibilului, azi, e că numărul 2 al revistei VR, din februarie 1989, coordonat de Ileana Mălăncioiu, a fost topit în întregime doar pentru că includea un text al lui Constantin Noica despre poetul… Mihai Eminescu. Și asta se întâmpla în anul 1989, când cultura română se străduia să marcheze cum putea, sub calota glaciară a dictaturii, centenarul morții “poetului național”!
În semn de reparație morală, primul număr din 1990 al revistei Viața Românească publica în paginile din față două inedite eminesciene, puse la dispoziție de regretatul Petru Creția, un Fragment dintr-o epopee dacică, rămasă neterminată, și poemul Eu nu vorbesc de Dumnezeul de-azi, datat de cercetător “cel mai târziu prin 1876” și despre care scrie că “nu poate fi afiliat nici unei poezii eminesciene cunoscute”. Nu cred că e o îndrăzneală prea mare să propun cotidianului Crai nou să-l republice, la mai bine de 20 de ani de când a apărut în Viața Românească, în versiunea restabilită cu mare atenție de Petru Creția:
Eu nu vorbesc de Dumnezeul de-azi
Eu nu vorbesc de Dumnezeul
Comentarii