Eminescu, o figură emblematică de viitor
Liviu Ioan Stoiciu, scriitor, publicist: Eminescu rămâne un reper național esen-țial pentru români. El face parte din subconștientul nostru cultural. Spui România, spui Eminescu, spui Ștefan cel Mare – nu e de ajuns să-ți dai seama ce înseamnă Eminescu? Sunt vorbe mari? Și ce dacă sunt? Apoi, câtă vreme identitatea noastră nu va fi o vorbă în vânt, Eminescu ne va revoluționa sensibilitatea romantică nativă. Și, ținând cont de modelul lui, ne putem autoevalua în particular. Cât vom vorbi și vom scrie în limba română, prin Eminescu ne dăm examenul de conștiință legat inclusiv de „conceptul universalității”. Puteți conce-pe limba română fără Eminescu? De altfel, putem întreba liniștiți detractorii lui din ultimele generații: bun, nu-i mai citiți poezia fiindcă „nu vă place” (la atât vi se rezumă delirul interpretării), dar citiți poezia vreunui poet universal din vremea lui, care să vă placă? După răspunsuri veți vedea că ei, „urmașii de azi”, nu citesc „în general” poeți din secolul al XIX-lea, considerați „expirați”, și nu-și asumă o judecată de valoare, că „li s-a pus pata” pe Eminescu, că impostura intelectuală postcomunistă a „revalorizării” face din estetica receptării o poliție a gândirii. Și că spiritul critic „liber” public are legătură cu „corectitudinea politică”.
Cu puțină concentrare, ne regăsim în Eminescu, ne încărcăm energetic. Eminescu e una dintre mărcile noastre colective sigure de identificare – o figură emblematică de viitor, regenerată spiritual.
Nu ne trebuie decât un imbold…
Prof. dr. Isabel Vintilă: Deși în ultima perioadă Eminescu nu mai are aceeași „popularitate” nici în rândul tinerilor cititori, nici pentru cititorii avizați, valoarea sa și rolul său în evoluția literaturii și limbii române nu pot fi contestate. Eminescu poate fi în continuare cercetat și redescoperit prin metode și din perspective noi, deși mulți dintre cei interesați cu adevărat de literatură și-au pierdut „gustul” pentru scrierile sale. Nu ne trebuie decât un imbold pentru a-i reciti lucrările, iar acest gest va readuce în noi dragostea de Eminescu.
Fenomenul Eminescu se află sub semnul infinirii
Alexandru Ovidiu Vintilă, scriitor, publicist: Eminescu azi încă îmi mai spune. Și nu puține. Îmi spun multe poezia, proza, publicistica, dar și scrisorile lui. Citit, Eminescu este actual. De ce? Pentru că, probabil, cum a spus cândva Cezar Ivănescu, un alt mare poet plecat prea repede dintre noi, cu toții trăim, respirăm în eonul Eminescu. Eminescu a experimentat tot ce se putea în literatură. Deși poate suna vetust, Eminescu, cum era de părere Constantin Noica, un alt mare român, este omul deplin al culturii române. De asemenea, subscriu afirmației lui Nicolae Iorga conform căreia Eminescu este în realitate „expresia integrală a sufletului românesc”. De asta pesemne că mă regăsesc mereu în Eminescu. De asta simt nevoia să îl citesc. De asta Eminescu este viu. Eminescu, în cercetările sale, la un moment dat, concluzionează că lumea este în „infinire”. Eu spun că el, Fenomenul Eminescu, se află sub semnul infinirii. Ori de câte ori îl citești, descoperi mereu tot altceva, gândul îți zboară mereu spre o altă interpretare. Probabil că și de asta astăzi Eminescu încă îmi vorbește. Și nu oricum. Ci ca un autentic înțelept.
Suntem eminescieni
Dan Florin Prodan, scriitor: Eminescu și opera lui spun și vor spune aceleași lucruri și acum și peste, să zicem, o mie de ani. Extraordinarul său mesaj nu se va schimba pentru că ține de etern. Noi, oamenii, generație după generație, ne schimbăm, mai mult sau mai puțin, asta este inevitabil. Așa cum și opera sa a schimbat și schimbă încă, eu așa cred, mentalul nostru colectiv, dimensiunile emoționale și culturale. Suntem mai mult sau mai puțin, fie că ne dăm seama sau nu, eminescieni. Vorbitori ai unei limbi măiestrite de Eminescu. Deci, Eminescu spune multe; problema noastră este că, urmăriți de cotidian, de știri banale, de tern nu mai îl ascultăm. Să fie ăsta doar un accident al societății noastre care va trece peste o vreme (cinci ani, douăzeci de ani, cincizeci?) sau e ceva iremediabil? Eu aș răspunde cu „optimismul” eminescian.
Fetița mea se liniștește din orice plâns și din orice tristețe dacă îi recit din „Luceafărul”
Romica Staicov, originară din Basarabia, absolventă de Litere la Suceava, acum în Israel: Până acum, fetița mea de 5 ani se liniștește din orice plâns și din orice tristețe dacă o iau în brațe și îi recit din „Luceafărul” – încet, la urechiușă. Și reacția asta a avut-o încă de pe când era în scutece. Am încercat și cu alte poezii și cântece, dar se pare că merge numai cu „Luceafărul”.
Comentarii