– comemorare –
Nu știm „alții cum sunt”…, dar toți acei care au pornit în lumea cărților, urmărind năzbâtiile lui Nică sau încercatul drum al lui Harap Alb, acei care poartă în suflete imaginea casei părintești și a locurilor natale nu-l pot uita pe Ion Creangă.
Se împlinesc, la 31 decembrie, 120 de ani de la trecerea în veșnicie a povestitorului humuleștean, urmându-i pe Mihai Eminescu, Veronica Micle și Harieta Eminovici, în același an – 1889. Se pare că energiile destinului i-au ținut aproape în viață și i-au condus pe celălalt tărâm, spre a-și dormi „somnul lin” sub ploaia de lumină veșnică a Luceafărului.
La această comemorare se cuvine să ne amintim de strânsa legătură dintre I. Creangă și M. Eminescu, ei întâlnindu-se pe tărâmul școlii: Creangă era institutor, iar Eminescu, revizor școlar. Este cunoscut faptul că dascălul s-a evidențiat în editarea de manuale școlare, el fiind decorat în 1878 cu ordinul „Benemerenti” pentru activitatea didactică. Debutul lui I. Creangă în literatură cu povestea „Soacra cu trei nurori”, la „Junimea”, a fost încurajat de poetul Mihai Eminescu.
Evenimentele social-politice ale timpului îi distanțează geografic pe cei doi prieteni și oameni cu har. „Vino, frate Mihai, vină, căci fără ține sunt străin”, îi scria Creangă, din Iași, lui Eminescu, redactor la ziarul „Timpul” în București.
Ca și în cazul operei eminesciene, harnici condeieri continuă lupta pentru neuitarea lui Ion Creangă. Poveștile, povestirile și amintirile din copilărie se bucură de o atentă analiză din partea unui numeros detașament de literați. În timp, s-au evidențiat și revistele literare „Junimea literară”, „Făt-Frumos” și „Glasul Bucovinei”, prin pana neobosiților Leca Morariu, Petre Răzuș, Liviu Papuc ș.a. Ne-a onorat cu o contribuție de seamă bucovineanul Ilie Dan prin studiul intitulat „Destinul unui clasic”, în care concluzionează: „Peste moarte și vreme, Creangă venea o prezență majoră, distinctă în cadrul literaturii naționale”.
Un bun cunoscător și admirator al operei lui Creangă, humoreanul dascăl Gh. Solcan, îi valorifică surprinzător poveștile, prin dramatizarea lor versificată. Jucate pe scenă, au rolul de a „elibera” copilăria de insistenta dictatură a calculatorului. Prin sugestivul titlu, cartea îi cheamă: „Hai, la traista cu povești” (Ion Creangă – Joc și spectacol – teatru pentru școlari).
S-au scurs 120 de ani de la acel 31 decembrie 1889 când, chiar în acea zi, povestitorul scria: „Vorba cea de la urmă: dacă-i veselie, atunci s-o dăm pe veselie și să mai uităm de cea scârbă de boală și de scaiul sărăciei. Că nici omului nu-i este dat a trăi cât piatra morii, că azi mai trăiești și mâine nu ești”…
Și făcând haz de necaz, a plecat… cu uratul în acel Ajun de An Nou, dar nu la popa oșloban, ci la… „bădia Mihai”, fiindcă îl aștepta din iunie, când înflorise și teiul cu pupăza prinsă de Nică al lui Ștefan a Petrei Ciubotariul.
Pentru literatura română, „I. Creangă e poporul român însuși, surprins într-un moment de genială expansiune” (G. Călinescu).
Prof. VIORICA LAVRIC
Comentarii