-
Botez. Opțiune care nu îți aparține – deoarece ea îți este impusă de apartenența la o religie, la un neam – dar pe care poți, opțional, să ți-o schimbi voluntar – din rațiuni strict, clar definite, cum ar fi compatibilitatea cu soțul tău botezat într-o religie ce nu acceptă asocierile maritale mixte. De reținut că ortodoxia este și aici credința cea dreaptă, cea mai umană, mai tolerantă, în sensul iertării a unor asemenea „rătăciri”. Dar care nu poate accepta excesele unor convertiri/reveniri frivole, interesate și pur comerciale. Exemplu: pentru fanii – dar și pentru contestatarii – unor așa-zis dive precum Răduleasca și altele ca ea, femei obsedate în a-și vinde, cu orice preț, farmecul îmbătrânit, trebuie să scriu că nu înțeleg cum, ca semn de eternă iubire pentru bogătașul ei soț israelian – cel care, bietul, chiar și acum îi plătește tristul exil și îi suportă penibila promiscuitate sexuală – a simțit obligația indecent mediatizată de ea însăși) de a-i împărtăși confesiunea, dar s-a grăbit apoi să-și pună poalele în cap pentru cel mai anost și insipid puștan (opțiune de femeie speriată de perspectiva băbirii). Aventura ar fi scuzabilă, la urmă, dacă moldoveanca – mereu iute și profitabil măritabilă și divorțabilă – nu și-ar fi mediatizat disperat și insistent orgasmele de garsonieră… Sincer, mă bucur că prin acest „botez” avem o starletă nimfomană – sexual și mediatic – mai puțin la ortodocși și una în plus la circumcizabili, unde, oricum… Aș mai avea aici regretul că numita „convertită” nu e bărbat: măcar ar fi priceput, botezată, prin tardivă incizare cu briciul, că e nițel dureros să-ți schimbi de azi pe mâine credința…
-
Prezervativ. Veche (anul 1000 î.Cr., în Egipt) măsură de prevenție, anticoncepțională (inițial), apoi și antivenerică. Cultural, istoric vorbind, e nu doar interesant, ci chiar aparent ciudat că salutara „căciuliță” – confecționată, după epocă, din pânză, mațe de animal și în final din latex – a fost, la debutul generalizării sale, ca și sifilisul pe care era chemată a-l combate, atribuită tot „inamicului geo-politic” (vezi „sifilis”). Altfel spus, am putea să ne întrebăm cum oare salutara, dar deranjanta „capotă” a fost pusă, inițial, tot pe seama, inamicului? Mi se pare că am oferit, deja, un posibil răspuns: la începutul erei condomului, disconfortul evident al postării sale – ce diminua elanul erotic de budoar (de vreme ce chiar și azi manevra aplicării lui inhibă, motiv de a inventa tot soiul de variante ajutătoare, aromate ori dotate cu inele vibratoare) putea fi, la debut, justificată, acceptată de partenera (deja încinsă) doar ca o găselniță năstrușnică, „de import”. Deci, ca fiind o nouă jucărie, erotică și exotică. Așa am putea înțelege de ce englezii numeau prezervativul „scrisoarea franceză”, în vreme ce franțujii îl identificau ca „mantaua engleză” (redingote anglaise), iar coloniștii africani ai secolului 19 îl promovau, laudativ, sub numele de „șosetă americană”. De fapt, impunerea – inițial „xenofobă” – noutății întrupate în capișonul intim ne amintește de strategia nu(mai) știu cărei regine spaniole care – pentru a-i convinge pe europeni că noua legumă adusă din Americi i-ar putea scoate din foamete, a început să poarte la rever flori de cartof. Bănuiesc că promotorii primelor „căciuli” se simțeau niște pionieri mândri. Cam în felul în care ne fuduleam, pe stradă, acum vreo câteva decenii, cei care aveam șansa de a primi ori cumpăra, din „pachet” un fâș nou-nouț, ultimul răcnet al modei anilor 60-70… Am zis fâș, fâș, fâș…?
-
Virginitate. O calitate (tot mai) repede trecătoare (cu excepția tristei răbdări a babelor ce și-o păstrează ca o virtute care – iertare, mătușă! – chiar nu mai interesează pe ni-meni). Poate fi pierdută de către deținătoarea ei fie în focul pasiunii, fie calculând – și negociind la rece – valoarea „bănuțului” pielos fragil, a-cum oarecum devalorizat nu doar de evoluția moravurilor, ci și de progresele chirurgiei (o himenoplastie nu costă prea mult și se poate face azi, cred, chiar și la Darabani). Oricum, încă și azi, prejudecata (de fapt veșnica noastră nevoie de puritate și de certitudini) ne obligă să o prețuim ca o marcă de calitate, de curățenie, de nevinovăție. Las deoparte acum sondajele care ne tot spun că, de frica părinților intransigenți, liceenele preferă – pentru a nu-și pierde grăbiții – și la fel de intransigenții, dar în sens opus, amici să le facă acestora sex oral ori să accepte penetrarea anală. Fătucile astea sunt chiar „virgine”? Anatomic da! Or fi și fecioare? Depinde ce conținut mai putem da azi ideii de„feciorie”… Consumarea libidinoasă, exclusivistă a acestei virtuți – cred că accesul la trufandaua dintre picioare e un moft identic cu pretenția și snobismul de a gusta primul un fruct tropical proaspăt, tocmai cules din pom – era exprimată bine de prețul plătit pentru o deflorare –, oare ce fel de plăcere găseau ofiliții lorzi în penetrarea unei țărăncuțe speriate? – în vremea Angliei victoriene. O epocă în care picioarele pianelor erau acoperite cu huse, pentru a nu sugera asocieri erotice, dar în care funcționau la Londra sute de bordeluri: o virgină costa 25 de lire, jumătate (!!!) din salariul anual al unui miner, din cei deplânși de scriitori clasici, ca Dickens. Iată că încă de acum două secole fetia devenise „o trufanda” bine cotată… Bănuiesc, atemporal, că obsesia bărbatului de „a fi primul”, ascunde, în esență, teama lui de a fi comparat cu altul, mai bun ca el (Cesare Pavese credea că gelozia nu e altceva decât teama de confruntarea cu puterea virilă/feminină a altuia/alteia). Să recunoaștem: bărbatul visează o fecioară, o neștiutoare, însă una care să se poarte cu el – dar numai cu el! – ca o versată curtezană.
Comentarii