Colinda și colindatul sunt realități specifice românești, de aceea, a vorbi de colinde românești este un pleonasm. Colinda este indisolubil legată de colindat. Fără colindat nu se poate vorbi de colindă, ci doar despre cântece de Crăciun.
Iar colindatul, act cu profunde caracteristici ritualice, se întâlnește doar la români și la populațiile învecinate teritoriului românesc, unde a ajuns prin iradiere. Or, neavând corespondent în realitatea altor popoare, termenii colindă și colindat sunt intraductibili.
Colinda și colindatul sunt realități profund creștine. La origine, colinda a fost percepută ca un mod de cinstire adresată lui Dumnezeu; ca rugăciune, ca doxologie. Acest fapt ni-l descoperă însăși denumirea, cuvântul colindă avându-și originea în latinescul colo, -ere, -lui, cultum (= a cultiva, a adora, a se închina), care are forma de gerunziu genitiv colendi. Din acest motiv, a vorbi despre colinde laice este un nonsens. De altfel, majoritatea colindelor catalogate drept laice au un profund caracter religios, fiind moduri parabolice de transmitere a unor învățături morale. Unele colinde se referă la elemente ale mediului de viață, la ocupații ale oamenilor etc. Dar în condițiile unei permanente raportări la Dumnezeu, munca omului era împletită cu rugăciunea, iar aprecierea elementelor creației – un mod de slăvire și de mulțumire către Dumnezeu.
Vechimea colindei trebuie căutată în perioada etnogenezei poporului român, proces împletit cu cel al pătrunderii creștinismului la strămoșii noștri. Câteva motive, întâlnite frecvent, situează colinda în acea perioadă: certarea (în unele chiar blestemarea) calului și lăudarea (sau binecuvântarea) boului, marcând conflictul dintre creștinism și religia vechilor daci, care, se pare, aveau un cult al calului. De dată mai târzie sunt colindele ce binecuvântează calul, ca o dovadă a înfrângerii cultului acestuia de către creștinism, fapt pentru care calul este repus în drepturi. Interesante sunt și colindele în care plopul este certat și mărul este lăudat. Nu știm ce rol avea plopul în ritualistica strămoșilor noștri.
Ținând cont de faptul că unele colinde ceartă plante de care sunt legate acte vrăjitorești, probabil că și certarea plopului este o condamnare a unor practici păgâne.
Originea colindei și colindatului ne sunt descoperite de cele mai des întâlnite refrene. E interesant cum noi cântăm: flori dalbe, flori de măr în mijlocul iernii. Dar oare, iarna înflorește mărul? Nu, ci la Paști! Deducem că primele colinde au fost cele pascale. Și încă se păstrează multe colinde despre Patimi și Înviere, unele adaptate Crăciunului. În colindă, mărul face legătura simbolică între păcatul strămoșesc și Patimile Domnului, fiind pomul căderii dar și al Mântuirii: Hristos, spun unele colinde, s-a răstignit pe cruce de măr dulce. De altfel, pomul tradițional ce se împodobea la Crăciun (în unele zone și la Paști) era mărul. Astăzi, în nordul Moldovei, se mai împodobește o creangă de măr (pom) doar la înmormântare și uneori la parastas.
De la Paști, colindele au trecut și la Bobotează, iar după sec. 5-6, odată cu generalizarea serbării Nașterii Domnului la 25 dec. și la această dată.
Cel de-al doilea refren ca răspândire: Lerui ler, cu toate derivatele lui: Lerui Doamne, Aleroi, Velerim etc. ne arată vechimea colindei și modul răspândirii ei. Lerui își are originea în cântarea Aleluia, o prescurtare de la Haleluiahve (= Lăudat fie Dumnezeu). Era o cântare frecvent întâlnită în cultul ebraic, fiind folosită mai ales ca refren la Psalmi. Ea a fost preluată în cultul creștin, în primele secole, ca și cântare de Botez. Strămoșii noștri au folosit-o încă din perioada formării limbii române, Aleluia suferind o primă transformare prin rotacizare: Aleroi, apoi prin simplificarea Lerui. Acest refren face legătura între colindat și botezarea catehumenilor în ajunul marilor sărbători, mai întâi înainte de Florii, Înviere și Pogorârea Sfântului Duh, apoi, o dată cu apariția Bobotezei, iar mai târziu a Crăciunului, și înainte de acestea. Cel ce se pregătea pentru botez era condus de acasă la biserică și înapoi, în cântări de laudă de către creștini. Ca o aducere aminte a zilei botezului, în anul următor acesta era colindat de creștinii mai vechi. Colinda ni se descoperă astfel, de la începuturile sale, ca un mod de manifestare al Bisericii.
Din ajunul sărbătorilor colinda s-a extins treptat, ajungând să îmbrace tot anul. Au fost create colinde potrivite și altor momente și evenimente. Se cunosc colinde la secerat, la urcatul oilor la munte etc.
Multe colinde au fost create într-o formă catehetică, didactică. Unele transmit în chip parabolic învățătura creștină. Din această categorie fac parte colinde, în care, flori reprezentând Sfintele Taine (floarea grâului, floarea vinului și floarea mirului), poartă o ceartă didactică, fiecare susținându-și importanța față de celelalte, pentru ca, în final, Dumnezeu să afirme importanța tuturor; sau, cele în care, prin cearta bradului cu teiul, se afirmă prezența icoanei în biserică și importanța cinstirii ei etc. Altele vorbesc despre grija păstorului pentru oi sau a agricultorului pentru ogoarele sale, cu recunoașterea, în rodnicie, a binecuvântării lui Dumnezeu. Interesant este că în multe culegeri de colinde acestea sunt declarate laice.
Tot în categoria colindelor catehetice putem încadra pe cele structurate antifonic, întrebare – răspuns (ex.: Ce-ați văzut păstori?). Unele ne vorbesc despre Creație, căderea în păcat, Mântuire, Judecată; sau combat diferite păcate: zgârcenia, necredința etc., dând eventual și exemplul pozitiv. Unele ne-o prezintă pe Maica Domnului: originea, însușirile ei, momente din viața ei; sau pe sfinți. Altele vorbesc despre călugărie, despre ctitorirea de biserici și mănăstiri etc.
În unele zone, erau cântate ca și colinde variante ale cunoscutelor balade românești: Miorița, Meșterul Manole; sau psalmi versificați de Mitropolitul Dosoftei al Moldovei (Limbile să salte).
Colindele matrimoniale formează o categorie interesantă. Unele vorbesc despre vremea căsătoriei, despre pețit, altele descriu cumințenia fetei sau vitejia băiatului, ca și garanții pentru întemeierea unor familii durabile. Ele erau cântate la casa celui (sau celei) bun de căsătorie, fie de ceata de feciori, fie de ceata bătrânilor, aceștia având responsabilitatea să aducă aminte că perioada Crăciun – Bobotează e vremea așezării nunților.
Unele colinde hiperbolizează realitatea, prezentând o lume de basm: case din turtă dulce, râuri de lapte, belșug nemaiîntâlnit; gazdele sunt numite boieri mari, iar casele lor – case împărătești, deși, cel mai adesea ei locuiau într-un bordei, având o condiție modestă. Dar omului credincios, sărbătoarea îi transfigurează existența. Casa care-L primește pe Hristos devine palat și orice om, cu sufletul curat și bun, boier mare.
Au existat colinde specifice diferitelor grupuri și categorii de vârstă. De exemplu, în Ardeal colindatul de Crăciun începea cu colinda bătrânilor, la început de post, ce avea un caracter profund moralizator, criticând viciile și îndemnând la îndreptare; sau amintind că între Crăciun și Bobotează era vremea așezării nunților pentru tot anul. În ajun de Crăciun, copiii (numiți în unele zone pițărăii) începeau colindatul. Ei săvârșeau și ritualul înnoirii focului, făcând urări de belșug. Mai târziu urma colinda junilor (flăcăilor), ce începea de la biserică și casa parohială, continuând la fiecare casă. Aceștia, în unele zone, purificau mai întâi curtea și casa gazdei prin stropirea cu aghiasmă, apoi cântau colinda potrivită membrilor familiei respective. În celelalte zile colindau cei căsătoriți.
În unele zone se cunosc colinde ale fecioarelor (numite lioare), ca răspuns la colinda junilor sau în strânsă legătură cu pomenirea morților, colindând casele în care au fost decese în cursul anului. De altfel, la români, pomenirea morților nu lipsește de la niciuna din marile sărbători. La Crăciun, ea se face simțită și prin colăceii ce se ofereau colindătorilor.
Colinda îmbrăca întreaga viață a românului, călăuzindu-l de la naștere la mormânt. Ea îndeplinea un rol liturgic, făcându-l pe om să participe la faptele și evenimentele mântuitoare ale lui Hristos și să trăiască propria viață cu Hristos. Colinda presupune comuniune dăruitoare, fiecare, colindător sau gazdă, având ceva de dăruit, dar și așteptând darul celuilalt. Colindătorul îl aduce pe Hristos și, împreună cu El, toate binecuvântările în casa colindată. Gazda întoarce colindătorului, din cele primite de la Dumnezeu, daruri simbolice, expresii ale unor binecuvântări pe care le oferă și în același timp le dorește: mere – simbol al dragostei, dar și al veșniciei către care ea ne îndeamnă; nuci – expresie a fertilității și colăcei spre pomenirea celor morți, deoarece și ei fac parte din viața și serbarea Bisericii.
Descoperind profunzimea colindei, să ne alăturăm și noi strămoșilor în cântări de laudă către Dumnezeu.
Pr. Gheorghe Husarciuc
Parohia „Acoperământul Maicii Domnului”, Suceava
Comentarii