Maidanul (IV)

 

Calul de pe maidan era înhămat în fiecare dimineață de stăpânii săi rufoși la o căruță aidoma lui, adică la fel de scheletică și hârbuită. Sudalmele căruțașilor îl mânau către ulițele prăfuite ale așezării, pe unde țiganii băteau din poartă în poartă să ceară zdrențe, sticle și borcane goale, fier vechi sau te miri ce resturi de care gospodarii ar fi fost mai bucuroși să scape. Din agoniseala aceea trăiau corturarii, niște oameni amărâți ca și viața pe care o duceau, cărora le mai rămăsese ca moștenire de la strămoși doar dorul de ducă în cele patru vânturi. Cu puradeii lor se iscau adesea în serile de joacă încăierări și certuri, care erau uitate a doua zi, când întreaga liotă se reunea sub cei patru corcoduși de la marginea localității să scuture câteva fructe încă verzi, doar de plăcerea de a ronțăi ceva ce alții nu aveau. De la copiii țiganilor se află că numele gloabei era Ducipal și că era cel mai arătos cal din lume, drept pentru care nu l-ar fi vândut nici pentru o căruță plină cu bani, în ciuda multelor oferte care, chipurile, li s-ar fi făcut. Remarca aceasta stârni un val de invidie în rândul puștimii de pe maidan, ce căuta cu disperare un argument care să distrugă sau măcar să compromită gloria de care era înconjurată sărmana mârțoagă proprietate a nu mai puțin sărmanilor nomazi. Astfel că într-o zi pe maidan apăru o capră albă, adusă la păscut de unul dintre copiii ce locuiau în apropiere. Din acel moment, întreaga adunătură înconjură cornuta cu o admirație aproape fanatică, nemaicontenind să o laude și să-i găsească fel de fel de calități, așa, numai ca să pună în umbră personalitatea marcantă a lui Ducipal. Și pentru a da gata pruncii de țigan, care o țineau una și bună că bidiviul lor nu avea egal sub soare, nu se știe cui îi veni ideea să afirme că acea căpriță zurlie și neastâmpărată era de fapt o capră de partid. Acest argument suprem închise definitiv gurile puradeilor care nu prea înțelegeau ce o fi fost aceea capră de partid, dar bănuiau că trebuia să fie ceva cu adevărat senzațional de vreme ce toată gloata vorbea cu atâta patos și convingere despre ea. Scăpărarea aceea de imaginație a unui copil deschise o nouă perspectivă în viața monotonă a caprei, care se pomeni brusc propulsată pe o nouă orbită, gravitând fără voie între consacrare și celebritate. Atenția necuvenită care i se dădea de toți cei din jur se datora, fără doar și poate, dorinței presante a poznașei gloate de a duce în derizoriu faima calului slăbănog al corturarilor, tertip care se dovedi cât se poate de nimerit. În fond, o idee, de multe ori, nici nu contează dacă e înțeleaptă sau stupidă. Esențial este să fie mare, ca să cuprindă sub cupola ei un întreg univers…
Într-una dintre serile cu asfințit domol, ce îndemna la pace și iubire, după ce timp de vreo trei zile plouase într-una, întrerupând astfel joaca de pe maidan, gloata se reuni din nou, cu mare poftă de hârjoană. De pe drumul noroios se apropia de limanul de odihnă căruța veche a țiganilor, aproape strivită de un maldăr de vechituri adunate în cale. Sărmanul Ducipal gemea resemnat trăgând anevoie povara. La un moment dat căruța trosni sec și se înțepeni cu o roată într-o groapă plină de noroi. Țiganii înjurară aprig, de parcă nefericitul cal ar fi avut vreo vină și începură să-l bată cu biciul ca să scoată căruța din capcana aceea nebănuită. Bătut, amenințat și înjurat, calul fremăta de teamă și neputință smucindu-se zadarnic în hamul nemilos. Povara îi întrecea puterile, dar el era doar un animal și trebuia să se supună dorinței stăpânilor. Într-un moment de milă creștinească, Stică și Gore, văzând ce se petrecea, se hotărâră să ușureze chinul nenorocitei ființe. Adunară la repezeală copiii risipiți la joacă și îi înșirară de-o parte și de alta, să împingă fiecare după puterile lui. Ei se urcară în vârful grămezii de fiare vechi din căruță, să nu-și murdărească încălțările. De acolo, de la înălțime, îndemnau cu chiote opintelile înfrățite ale calului și copiilor acaparați de entuziasmul momentului eroic. Cu zbierete, cu icnete, căzături și înjurături căruța fu urnită în cele din urmă, lăsând în urma ei groapa la fel de noroioasă ca și copiii. Izbânda ce încununase eforturile reunite ale celor mari și mici fu un nou prilej de învățătură pentru acei prichindei care mai găseau răgaz să-și pună întrebări și să-și dea răspunsuri. Împreună totul era mult mai ușor, chiar și atunci când prin noroi se opinteau doar cei mai mici.