Tot mai mulți oameni spun cu un ton de deznădejde (sau poate indiferență?) în glas că este foarte greu să te mântuiești în vremurile noastre tulburi, pentru că sunt prea multe ispite, s-a răcit dragostea dintre semeni, s-au înmulțit fărădelegile… E adevărat, trăim cu toții aceste vremuri cu neliniște și îngrijorare. Dar nu putem ieși din această stare nefirească? Ne spune Însuși Mântuitorul Iisus care este „Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6): „În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea!” (Ioan 16, 33). Așadar, este firesc să avem diferite feluri de ispite și de greutăți de înfruntat pentru a ne întări sufletul în credința în Dumnezeu: „Să nu ne tulburi inima noastră; credeți în Dumnezeu, credeți și în mine” (Ioan 14, 1).
Soluția ieșirii din tulburarea acestui veac trecător este trăirea intensă a credinței în Hristos. Sfânta Scriptură și Vechiul Testament ne arată pustietatea sufletească a oamenilor fără Dumnezeu: „Deșerți sunt din fire toți oamenii care nu cunosc pe Dumnezeu…” (Înțelepciunea lui Solomon 13, 1). Pustietatea sufletească vine din grija lumii pentru nimicuri și negrija pentru suflet. Câte vorbe fără rost se consumă între noi, câte gesturi necugetate și dăunătoare chiar relațiilor sănătoase au loc în viața noastră… Rar ne este dat să întâlnim oameni cuviincioși, cu bun-simț și cu mult respect. Poate în rândul celor care au prins de tineri sau de mici copii învățătura sănătoasă a moralității și bunei-cuviințe de la părinții și învățătorii lor.
Este foarte grav că s-au cam răsturnat valorile în societatea noastră. Modelele de azi nu sunt oamenii de aleasă ținută morală și spirituală, ci cei ce și-au câștigat o faimă tristă prin patimile sufletești și trupești. La modă sunt fie fotbaliștii îmbogățiți peste noapte, fie artiștii arătoși, foarte bogați, dar cu talent îndoielnic, fie „starurile” din telenovelele care promovează toate patimile omenești și, în general, toți cei împătimiți și fermecați de deșertăciunea acestei lumi. Aceasta este, de fapt, calea cea largă ce duce la pierzanie de care vorbește Mântuitorul Hristos. Și, din păcate, mulți sunt cei ce o află.
Dacă ne gândim bine, toate sunt trecătoare: și frumusețea trupului, și sănătatea, și faima, și averea. Bine ar fi să ne dăm seama din timp că, pe ultimul drum, averile nu ne conduc decât până la poartă, familia și prietenii până la mormânt; numai faptele în viață vin cu noi până la tronul de Judecată al lui Hristos. Dumnezeu pe toate le vede, pe toate le aude, pe toate le știe. Niciun fir de păr din capul nostru nu se mișcă fără știrea lui Dumnezeu, după cum bine știm. Însă aceste cuvinte sfinte nu mai sunt luate în considerare de lumea modernă. De aceea, „viziunea de viață a omului modern a alterat întreaga noastră structură sufletească, a făcut inversiuni și a pietrificat cele mai adânci și esențiale sentimente ale ființei omenești”1. Cu adevărat această stare de fapt este o stare de anormalitate, pentru că dacă ar fi să dăm o definiție simplă a normalității, aceasta ar fi: „Normalitatea are un trecut și o posteritate. Și, din acest punct de vedere, unul din semnele cel mai grave ale anormalității nu e doar omul fără memorie, ci și omul fără urmași. (…). Normalitatea e lucrarea realității, e lucrarea firii, e buna noastră așezare în fire. Normalitatea e, așadar, legată de prezența în lume a persoanei, a omului creat după chipul și lucrând să ajungă după asemănarea lui Dumnezeu. (…). Omul normal e cel care recunoaște că libertatea e totuna cu adevărul și că ambele sunt o cale, adică se cer trăite, nu doar observate de la distanță astronomică”2. Cu alte cuvinte, normalitatea înseamnă trăirea adevăratelor valori. În acest sens, Înalt Prea Sfințitul Părinte arhiepiscop Pimen afirmă cu maximă convingere și verticalitate: „Trebuie să stăm în locul care rămâne permanent neclintit, în barca credinței, a Bisericii, a culturii. Pentru că, așa cum știm, această barcă a străbătut veacurile. Câteodată mai ușor, alteori mai greu, pentru că spiritualitatea și cultura, cu fațetele lor nepieritoare, celor care sunt înstrăinați de cultură și de valorile credinței, nu totdeauna le sunt plăcute. Ei nu pricep adevărata lucrare și adevăratul sens al acestor valori și unii chiar se pornesc cu vrăjmășie împotrivă”3.
Avem o mare nevoie de modele, de modele autentice, de valori autentice. Punându-și aceeași problemă acută a existenței noastre în lumea contemporană, lipsită în mare parte de aceste valori autentice, doamna academician Zoe Dumitrescu Bușulenga – Maica Benedicta, spunea: „Ne întrebăm: cum mergem mai departe? Nietzsche zicea:
Comentarii