Mai zilele trecute zăboveam pe un recent interviu dat de actorul Marcel Iureș. Care, întrebat despre experiențele sale americane, opina că actorii români n-ar fi cu nimic mai prejos de cei americani (ba dimpotrivă!) și că acolo, peste Ocean, se muncește (aici este vorba de conținutul muncii), în principiu…, cam ca la noi. Diferențele (majore!) ar fi în ce privește ritmul, susținerea efortului, implicarea. Altfel spus, echipele din fața și din spatele camerelor sunt cam la fel conturate, articulate. Însă ei pun osul, nu fac rabat la muncă, nu se codesc. Totuși – a vrut să știe ziaristul – cum sunt marii actori cu care ați lucrat văzuți așa, de aproape? „Nu sunt cum îi arată media”, fu răspunsul actorului, explicând că, sub lumina reflectoarelor și dincolo de ea, și ei sunt niște oameni ca toți oamenii, neocoliți nici de griji, nici de probleme.
L.D. CLEMENT
Din răspunsul său am înțeles, ca o critică (iar rândurile de față sunt, iată, ca o autocritică), ideea că media este, adesea (generalizăm, dar nu uităm nuanțele!), lipsită de umanitate. La urma-urmei, este o vinovăție pe care trebuie să ne-o însușim, când este cazul, și individual, și în comunitate; bilateral – și dinspre emitenți, și dinspre public. Căci ăsta este, cred, adevărul: vorbim/citim (și dorim să citim!) despre evenimente (și sunt atât de multe și dese „evenimentele”…), despre spectacole (nu cele de pe scenă, care aproape că nici nu mai sunt dorite ca „subiecte”, ci cele, de pildă, politice, despre dispute cotidiene care nu duc niciunde etc.), despre excepționalul ridicol și superimportanta bârfă. Uitând tocmai de oameni. Într-o lume imaginată zi de zi, cu care adesea ne înșelăm, pe care adesea o înșelăm.
Așadar, cum nici actorii americani nu sunt…
Comentarii