„Eu sunt lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla
în întuneric, ci va avea lumina vieții… Dacă veți rămâne în
cuvântul Meu, sunteți cu adevărat ucenicii Mei și veți
cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi!”
(Ioan VIII, 12)
LUMINA este darul lui Dumnezeu „care luminează pe tot omul ce vine în lume”, pentru ca din acest dar fiecare să-și hrănească sufletul spre a avea puterea necesară mersului „pe calea cea strâmtă și cu chinuri” care duce în Împărăția lui Dumnezeu, adică în acel „cer nou și pământ nou, unde luminează Hristos!”
Din cuvântul Mântuitorului vedem că lumina este iubire, bunătate, liniște și bucurie, toate la un loc fiind exprimate de orbul din naștere, cel care L-a întrebat pe Mântuitorul: „Cine este ca să cred în El?” La întrebarea aceasta primește răspunsul: „L-ai și văzut! Și Cel ce vorbește cu tine Acela este”. Gestul care a urmat vorbește de la sine: „Cred, Doamne. Și s-a închinat Lui!” Omul acesta nu cunoscuse lumina și nici pe Dumnezeu care dă lumina, și numai el putea să spună ce valoare poate avea lumina și cât trebuie de prețuită! De aceea atunci când a întâlnit Lumina cea adevărată s-a închinat și a crezut, și… a rămas „în cuvântul Său… care l-a făcut liber” (Ioan IX, 36-38, VIII, 12), deci s-a făcut cu adevărat ucenic!
Pentru creație lumina s-a arătat la porunca lui Dumnezeu din prima zi a existenței, că a zis: „Să fie lumină! Și a fost lumină… bună” (Gen. I, 3-4). Lumina a fost pusă la temelia întregului act creator și este „fereastra bucuriei” pentru orice om care pășește în viață, fapt pentru care nimic nu egalează trăirile celui ce vede lumina pentru prima dată, precum s-a văzut și la orbul de care am vorbit. Ca parte a creației, lumina acestei lumi trebuie prețuită și valorificată pentru trecerea în alt plan al existenței, acela al veșniciei, în care luminătorii zidiți de Dumnezeu în ziua a IV-a (Gen. I, 14), ca să despartă ziua de noapte, își vor încheia rostul, iar locul lor va fi luat de Hristos – Lumina lumii, ziua și noaptea vor înceta și va fi iarăși lumină și întuneric ca în primele trei zile, dar o lumină veșnică și un întuneric veșnic.
Ca să ne câștige pentru Împărăția luminii veșnice, Mântuitorul s-a întrupat, a pătimit, s-a răstignit, a coborât în iad și a înviat, apoi s-a înălțat la cer și a trimis Duhul Sfânt ca să rămână totdeauna cu „cei ce cred… prin cuvântul aposto-lesc”, adică „s-a sfințit pe Sine pentru noi și… s-a rugat ca Duhul să-i păzească în lume de cel viclean!” (Ioan XVIII, 15, 19-20).
Câți dintre noi vom înțelege Jertfa aceasta și rostul ei vom rămâne ucenici ai Mântuitorului și în Împărăția luminii „vom cina cu El” (Apoc. III-20) și „vom fi una cu El, cu Tatăl și cu Duhul, …desăvârșiți întru unime!” (Ioan, XVIII, 23).
Pentru aceasta TREBUIE SĂ IUBIM LUMINA!
ÎNTUNERICUL este lipsa luminii și a vieții, lipsa binelui și frumosului, este „nimicul și neființa” în care ne trimit cei care vorbesc despre moartea cuiva fără a aprecia valoarea dată de Dumnezeu omului. Ion Minulescu spunea despre întuneric, în „Strofe pentru întuneric”, așa:
„Tu unifici adevărul cu minciuna,
tu amesteci frumusețea cu urâtul
și-ntregești prezentul cu trecutul,
când nimicul și cu totul faceau una…
întuneric – frate bun cu nebunia… și cu crima”.
Ce însemnează aceasta? Ne spune Sf. Ioan, ucenicul iubit al Domnului, că este lucrarea păcatului și mâna diavolului, care intervine în existența noastră, dar ne-o spune cu durerea celui care vede alunecarea din lumină și zice: „Cine urăște pe fratele său este în întuneric, umblă în întuneric, și nu știe încotro merge, pentru că întunericul i-a orbit ochii lui” (I Ioan, II, 11), iar ura este un păcat de care se știe că este de la diavolul și strigă către cer împotriva Duhului Sfânt!”
Raportul dintre lumină și întuneric este redat de replica shakespeareiană „A fi, sau a nu fi!”, adică a fi cu Dumnezeu sau a nu fi cu El, iar a nu fi cu El însemnează nici mai mult nici mai puțin decât că ai trecut „în cele mai de jos ale pământului, în întunericul cel mai dinafară”, într-un cuvânt, la… dracu!
Ca să înțelegem întunericul trebuie doar să închidem ochii sau să orbecăim pe drum „într-o noapte ca smoala”, că dacă avem ochii deschiși, dar din cauza bolilor sufletești, nu putem vedea „prin fereastra cunoaș-terii” lumina Împărăției veșnice, lumina lor se transformă în întuneric real, iar diavolul ne sucește mințile și credem că-i lumină. De aceea Mântuitorul întreba: „Dacă lumina care este în tine este întuneric, atunci cum va fi întunericul?” (Mat. VI, 23). Astăzi avem un răspuns și pentru acest fel de întuneric, este „înțelepciunea acestei lumi care vede totul în gri”!
ZONA GRI
Când rupi cu rea intenție legătura dintre fiii poporului român, care formează statul, și fiii Bisericii Ortodoxe Române, care formează împreună același trup al neamului românesc încă de la naștere, pe motiv că statul este separat de Biserică și că numaidecât statul trebuie să fie ateu, AVEM O PROBLEMĂ! Și problema aceasta ține de „zona gri”, lucrată cu migală drăcească de „mințile luminate ale timpului”. A fost suficient ca șeful statului să țină un discurs cu prilejul unei întronizări de episcop și gata, toate „gurile înțelepților”, de la ziariști la politicieni și până la „nonguvernamentalii „care flutură lozinca drepturilor omului și egalităților de șanșe”, au decretat: Biserica Ortodoxă Română s-a vândut, se dă cu puterea ca să primească salariile de bugetari, susține pe președinte și pune barieră șanselor minoritarilor. Se întâmplau toate acestea în ziua de 29 iunie, când creștinii cinsteau pe Sfinții Apostoli Petru și Pavel!
Nu m-am mirat de poziția veșnicului nemulțumit care apără minoritățile deviaționiste, pentru că de când a apărut pe ecrane dă în judecată pe toată lumea, au mai rămas doar Biserica și poporul român, or poate Dumnezeu, dar are încă vreme, pentru că Dumnezeu îl îngăduie să miște sita satanei, care cerne (că Cernea se numește domnia sa, n.n.) să scoată la lumină pe „cei ce pot răbda până la sfârșit”.
Mirarea vine atunci când cei ce se declară creștini, așa cum fac unii ziariști și politicieni, zic: „Dom’le, eu sunt creștin, n-am nimic cu Biserica, dar de ce se lasă manevrată și-i dă ocazii președintelui de a face și a drege? Nu-i ceva curat la mijloc, trebuie să fie vreun interes, ori din partea unuia ori din par-tea…”. Da, o mostră de gândire care face deliciul zonei gri și arată ce fel de credință are un astfel de individ, da, am zis bine, individ, pentru că n-are nicio legătură cu iubirea creștină, care desființează pe „eu” și-l propovăduiește pe „noi”, slu-jește pentru a câștiga pe oameni pentru Împărăția lui Dumnezeu și „nu caută la fața individului”, deci nici la cea a șefului statului.
Ei, dacă ar fi zis Biserica: Tu ești șeful statului și nu te pot accepta pentru că nu mai faci parte dintre fiii Bisericii atât timp cât ocupi această funcție, du-te, lasă-ne, că ni se suie-n cap toți și ne judecă! Chiar așa, dacă este șeful statului, poate participa la serviciul divin? Poate să-și exercite funcția prin cuvânt ca să confirme gramatele sinodale de numire a episcopilor și să recunoască ostenelile Bisericii de a călăuzi poporul român pe calea morală către Împătăția lui Dumnezeu? Nu numai că poate, dar și trebuie să o facă!
Da, între lumină și întuneric, cele două extreme care definesc pe unii sau pe alții, există zona gri, care „mulțumește” o variată gamă de oameni ce se ascund în spatele unor false principii ca să-și poată „trage folosul” către „eu”-l ce definește individualismul și egoismul, o boală care se sfârșește abia atunci „când moare capra vecinului!”
Spune cineva că trebuie să știm ce fel de culoare are această zonă, că „zona gri este o culoare malefică. Nu puternic malefică, dar este culoarea celor murdari. Este culoarea entităților malefice slabe. Este culoarea aurei oamenilor grav bolnavi sau a celor cu suflet rău”, care nu caută Împărăția lui Dumnezeu. Că n-o caută pentru ei este treaba lor, vor da socoteală, dar să nu lași pe alții pe acest drum este altceva, însă nu s-a sesizat nimeni că drumul spre Împărăția lui Dumnezeu este un drept al omului dat nu de Europa, ci de Cel de Sus, că și fiii Bisericii au drepturi!
OMENIREA DE AZI ESTE ÎNTR-O SECETĂ CRONICĂ ÎN A GÂNDI CREȘTINEȘTE.
Pentru cei mai mulți dintre cei ce apar în public și fac pe filosofii, pe politicienii și pe drepții, a gândi înseamnă a face teorie și doar atât, ei nu au curajul să lase gândul slobod către faptă și nu ascultă ecoul cuvintelor: „Fericiți sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu și îl împlinesc pe el” (Luca XI, 28).
Sunt vremurile de pe urmă? Din felul cum este percepută Bi-serica și Întemeietorul ei – Hristos –, cum se încearcă despărți-rea omului de statutul său de cetățean și de creștin în același timp, s-ar crede că nu mai este mult până atunci, dar alegerea ne aparține.
Mântuitorul ne spune că „este cu neputință să nu vină smintelile, dar vai aceluia prin care ele vin…” (Luca XVII, 1 2). Și prin cine vin?
Ei, avem „menestrei” peste tot, ei cîntă din fluier prin târguri și pe la… televiziuni și zic: „V-am cântat din fluier și n-ați jucat” (Mat. XI, 17), …încă, jucați, jucați, că de nu, punem biciul pe voi, nu vreți să conviețuiți cu păcatul? Aoleu! Păi atunci nu vă lăsăm nici noi în pace, vă torturăm zilnic cu „drepturile omului”, vă luăm icoanele din școli, îi facem pe toți atei, vă dăm noi religie, una nouă, în care să încapă toți și… toate interesele; cât despre Împărăția luminii… „vom asculta despre aceasta altădată!” (Fapte, XVII, 32).
Da, aceasta este zona gri, în care rațiunea nu se supune decât… „rațiunii păcatului”, în care se amestecă religiile lumii și se acoperă icoanele, așa cum le-au acoperit când a vorbit președintele americanilor. Cum? Păi n-a vrut să vorbească până când nu au acoperit icoanele, pentru că el vrea o religie care să cuprindă pe toți, fie mahomedani, budiști, mozaici, fie creștini de orice nuanță sau ce-or mai fi, pentru a fi egali în șanse!” Despre ce șanse este vorba? Despre șansa de a trăi „liber în păcat”, când se știe că păcatul ucide libertatea și închide calea spre Împărăția luminii lui Dumnezeu…?
Cel mai bine reușește să creioneze omul din zona gri filosoful Blaise Pascal, într-un cuvânt scurt, dar cuprinzător, el zicea: „Omul nu e nici înger nici animal, iar nefericirea lui vine din faptul că ar vrea să fie înger, dar se poartă ca un animal!”. Numai că, uneori, simțul animalelor este superior omului, și aceasta provoacă mare durere Sfintei Biserici a lui Hristos, desigur, vorbim de Biserica Ortodoxă, care este hărțuită să accepte regulile globalizării.
Suntem încolonați și „trebuie” să mergem într-o anume direcție pentru a satisface dorința de putere a conducătorilor lumii acesteia, și ca nu cumva să îndreptăm privirile spre Împărăția lui Dumnezeu, toată coloana aceasta imensă formată din indivizi care nu se mai pot tolera este aruncată în brațele urii, a violenței verbale și a separatismului creionat după poftele care izvorăsc din pulpana diavolului.
Vremurile acestea, în care vulcanul egoismului varsă ura care ajunge la cer, îl transformă pe tată în dușman pentru fiu, pe fiu în călău pentru mamă, pe vecin într-un „gurmand de pământ” ca să-și mărească proprietatea astfel încât hatul lui să poată fi zărit doar dacă-ți pui mâna streașină la ochi, și tot așa. Ce contează că-și pierde omul liniștea și rămâne fără somn gândindu-se la „mașinațiunile” care-l azvârl în ghearele justiției, …important pentru el este „pohta” cu care-și mângâie orgoliul zicând: Am să-l port prin tribunale, am să-l fac, …la pușcărie cu el, să se învețe minte, să vedem dacă o să-mi mai pomenească de haturi. Și apoi ce dacă am intrat cu un deget în hatul lui?
Ei da, așa ajung oamenii prin tribunale în zilele noastre, când „încolonaților”, care merg spre nicăieri, li se scoate din cap ideea de Dumnezeu, de dreptate și de bun-simț, de care poruncește Mântuitorul, când spune că „trebuie să faci fratelui ceea ce voiești să-ți facă el” (Mat. VII, 12), adică dacă vrei să-ți dea mâna să faci și tu la fel, frate…
Ce legi simple a dat Bunul Dumnezeu și cât de bine delimitează lumina de întuneric! Dar noi tot spre zona gri alergăm, și încă cu grabă mare, Doamne ferește, ca nu cumva să pierdem niscaiva premii!
Pr. I. FILON
Comentarii