Spiru

Este evident că, în această perioadă, „Spiru” a devenit o chestiune națională. Nu e doar a șefilor universității bucureștene, despre care se spune că ar fi a doua din Europa la producția de studenți, nici doar a ministresei căreia i s-a cășunat să bage bățul unde alții (inclusiv miniștri anteriori) nu l-au băgat, nici a partidului său, care ar vrea o soluție politică în locul uneia academice și administrative, nici chiar a președintelui care, într-un târziu, s-a străduit să aibă o părere și s-a ivit pe sticlă în calitate de suporter al „învățământului privat”.

 

„Spiru” a devenit o chestiune la fel de profundă și totodată la fel de populară precum, bunăoară, criza. Adică mai toți au o părere despre, dar nu ajută, nu trece doar cu atât. Și dacă trece? – spun cei care acum arată coatele pentru ca, prin amintite rosături, să probeze cât au tocit. Firește, cu mult mai mult decât alții! Adică dacă trece cum trec multe pe la noi, ca și cum n-ar fi fost, fără să se schimbe ceva… Și dacă nu trece? – spun, de pildă, mai mult de jumătate dintre studenții pe care-i cunosc, unii de-o seamă cu mine, alții chiar mai vârstnici, care, din varii motive, au optat pentru „Spiru” de la Suceava, iar acum își pun întrebări despre timpul lor, despre banii lor, despre șanse pe care nu știu să le mai cântărească. Cât despre destui licențiați de acolo, slujbași acum, ei și-au pierdut deja somnul, de când visează că diploma pe care contau ar putea deveni mâine o neînsemnată bucată de hârtie. Cine-i de vină? – se întreabă cu toții și poate că de justificările fiecăruia spânzură un prea firav adevăr. Poate că adevărul să fi fost strangulat demult, iar acum ar trebui inventat altul. Chiar aici, în România de azi, care tot Spiru se cheamă.