Viața noastră spirituală creștină este păstrată în adevărul ei dumnezeiesc și îndrumată spre desăvârșire prin cuvântul Sfintei Scripturi, prin Sfintele Taine și prin icoană. Ceea ce cuvântul transmite prin auz, icoana arată în tăcere prin imaginea sa1. Dacă prin cuvânt ne sfințim auzul, prin icoană ne sfințim văzul, cel dintâi simț, cum ne învață Sfântul Ioan Damaschin2.
În misiunea ei de propovăduire a Veștii celei Bune aduse de Hristos, Biserica se folosește de cuvânt, dar și de imagine. De multe ori, imaginea este mai convingătoare decât cuvântul. De aceea, pentru a fi sigură de succesul misiunii sale în lume, Biserica a procedat la reprezentarea în imagini a adevărurilor sale de credință. Încă din primele veacuri ale creștinismului, arta religioasă reprezintă o latură importantă a catehezei Bisericii, așa cum sublinia Sfântul Grigorie cel Mare: „Ceea ce este scrisul pentru cititori este imaginea pentru ochii celor neinstruiți; în imagine chiar și cei ignoranți văd ceea ce trebuie să emită, pe imagine pot să citească chiar și cei ce nu pot citi”3.
Pentru tradiția artei picturale bizantine, unica sursă de inspirație este Sfânta Scriptură, iar scopul este exclusiv cel catihetic. Când Sfântul Vasile cel Mare precizează: „Ceea ce cuvântul face cunoscut urechii, imaginea face să se vadă în tăcere prin intermediul reprezentării”4, el are în vedere faptul că imaginea văzută nu poate reprezenta ochiului decât ceea ce cuvântul a comunicat urechii, în conformitate cu Scriptura.
În Ortodoxie, Cuvântul (E-vanghelia), textele liturgice și icoanele formează un întreg. Cuvântul găsește în icoană, pe de o parte, un suport de neînlocuit, dar, pe de altă parte, icoana oferă, mai ales, o mare revelare a misterului afirmat; oarecum Cuvântul este asimilat de vedere5.
În spațiul bisericesc, imaginea concretizată prin icoană și cuvântul rostit sau cântat descoperă împreună taina dumnezeirii și a mântuirii: „Numai unde cuvântul a fost asociat cu Tainele și în cinstirea icoanelor s-a păstrat unitatea credinței, acestea fiind, prin identitatea lor în toate timpurile, frânele care au ținut în matca Tradiției primite de la Apostoli”6. Icoana are ca fundament principal întruparea Fiului lui Dumnezeu, arătând prin aceasta interesul Lui față de noi, voința de a comunica.
Mânuitorul Hristos vrea ca fața însăși pe care a asumat-o să continue să fie cu noi prin icoană și după înălțarea Lui la cer, vrea ca fața Lui însăși să ne vorbească despre El7.
În spațiul bisericesc ortodox, icoana înțeleasă ca creație, născută din creație, este prezentată și cântată de o altă creație, cea imnografică prin imnuri bisericești, armonizate la rândul lor de muzica sacră, ca prelungire și încununare a darului lui Dumnezeu. Aflat în fața icoanei, credinciosul nu se roagă ei, ca materie, ci lui Hristos, pentru că mintea lui se înalță spiritual către Hristos. În acest sens, Biserica zice: „Strălucit-a harul adevărului: cele ce s-au preînchipuit de demult umbros, acum arătatu-s-au desăvârșit. Că, iată, Biserica se îmbracă cu icoana cea după timp a lui Hristos ca și cu o podoabă mai presus de lume, chipul cortului mărturie cele mai dinainte însumându-l și credința cea dreaptă cinstind. Că ținând icoana Aceluia pe care-l cinstim să nu ne înșelăm. Să se îmbrace cu rușine cei ce nu cred așa! Că nouă ne este spre lauda chipul Celui ce S-a întrupat, Căruia cu bună credință ne închinăm, nu făcându-l dumnezeu. Pe acela credincioșii sărutându-l, să strigăm: Dumnezeule, mântuiește po-porul Tău și binecuvântează moștenirea Ta”8.
După cum Sfânta Liturghie nu se poate săvârși fără rugăciuni, la fel ea nu se poate săvârși fără icoane. „Liturghia sen-sibilă îl prinde pe omul sensibil într-un spațiu care strălucește peste el prin icoanele sale colo-rate. Întrucât icoanele îl emoționează, ele îl îndreaptă spre totalitatea acestei prelungiri în chipuri, care se împlinește prin sărbătoarea Liturghiei în biserică și care conduce la hotarul perceperii sensibile”9.
Cel ce participă la Sfânta Liturghie în Biserica Ortodoxă nu se simte singur, ci angajat plenar în atmosfera ce se creează, de rugăciune, de dialog veșnic între om și Creatorul său. Aici și acum se descoperă apartenența reală a omului la marea familie a lui Dumnezeu.
Programul iconografic este gândit și realizat în așa fel încât întreaga istorie a mântuirii neamului omenesc este desfășurată după anumite criterii artistice și canonice, având în centrul lui pe Mântuitorul Iisus Hristos „Pantocratorul”. Totul gravitează în jurul Lui, astfel încât credincioșii prezenți la Sfânta Liturghie sunt martorii sau trăiesc anticipat împărăția lui Dumnezeu încă din viața aceasta. Chiar dacă nu sunt pictați toți sfinții în biserică, cei zugrăviți îi reprezintă pe toți, după cum credincioșii prezenți îi reprezintă pe toți.
Icoanele exprimă în chipuri ceea ce se înfăptuiește prin cuvinte, prin rugăciuni, prin săvârșirea Tainei Sfintei Euharistii, prin împărtășirea cu ea, întrucât ele sunt alte mijloace ale iradierii puterii lui Hristos în mod direct, prin Sfânta Sa Maică, prin îngeri și prin sfinți, contribuie și ele la primirea de către credincioși a darurilor lui Hristos și la trăirea acțiunii mântuitoare săvârșită de Hristos la Sfânta Liturghie.
Locașul bisericii, ca spațiu sacru, e pentru credincioși o altă lume sau o lume creată, transfigurată, „lumea în care este depășită separația între trecut, prezent și viitorul escatologic, între pământ și cer, între creat și necreat”. În biserică totul are o logică dumnezeiască, mai presus de puterea noastră de înțelegere. Conținutul slujbelor își găsește reflexul în icoane, iar icoanele își dezleagă taina în cântările de la strană.
De unde atâta ordine? Aceasta vine de la Duhul Sfânt, care a inspirat deopotrivă și pe scriitorii Sfintei Scripturi, pe iconografi, dar și pe imnografi. Prezenți în biserică, credincioșii se află de fapt în orizontul iubirii dumnezeiești care este numai lumină, dar o lumină care, deși pornește din Hristos, nu confundă persoanele sfinților uniți cu El, care se păstrează și ele ca lumini pline de lumina Lui. Spațiul bisericesc e un spațiu al luminii mai presus de fire, al sensului plenar și etern al existenței.
Icoana nu este o artă care ilustrează Sfânta Scriptură, ci un limbaj care îi corespunde, care îi este echivalent, corespunzând nu literei biblice și nici cărții ca obiect, ci propovăduirii evanghelice, adică tocmai cuprinsului Scripturii. În biserică, icoana are același rol ca și Sfânta Scriptură, întrunind aceeași semnificație liturgică, dogmatică, estetică și educativă. Prin icoană, conținutul Sfintei Scripturi nu este transmis sub forma unei doctrine teoretice, ci într-un mod viu, care se adresează tuturor facultăților umane. Prin ea, adevărul cuprins în Sfânta Scriptură este transmis în lumina întregii experiențe spirituale a Bisericii, prin Tradiție.
Prin Liturghie și Icoană, Sfânta Scriptură trăiește în Biserică și în fiecare dintre mădularele ei. De aceea unitatea dintre imagine și cuvânt are o importanță capitală, dat fiind că aceste două moduri de expresie se controlează reciproc, ele trăiesc aceeași existență și au, în cult, o acțiune ziditoare comună.
Pe tot parcursul istoriei, Biserica noastră strămoșească a păstrat până astăzi, neștirbit, curăția artei icoanei ca și cea a cuvântului Evangheliei. Păstrând legătura de nedesfăcut între cuvântul Sfintei Scripturi și icoană, rămânem în unitatea deplină a credinței și trăirii noastre creștine.
Preot SAVA ADRIAN,
Parohia „Sfinții Arhangheli Mihail
și Gavriil”
Gura Humorului
1 ÎPS Pimen Suceveanul, Cuvântul și icoana, în “Mitropolia Moldovei și Sucevei”, anul X (1984), nr. 1-3, p.54
2 Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, traducere de pr. Dumitru Fecioru, Editura Institului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005, p.98.
3 Episola 11 și 13 a Sf. Grigorie cel Mare.
4 Omilia a doua la cei 40 de mucenici a Sf. Vasile cel Mare.
5 Michel Quenot, op. cit., p.86
6 Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune… , p.58.
7 Ibidem, p.60.
8 Triod, Editura Institului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000, p.162.
9 Wilhelm Nyssen, Pământ cântând în imagini, traducere și prefață pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, București, 1978, p.30.
Comentarii