Sunt atâtea cazuri de oameni care se nenorocesc, unii cu foarte mari averi, și ajung ai nimănui. Nici părinții, nici copiii, nici frații nu-i mai iau în seamă și nici Dumnezeu nu mai are mila lor. Pe de altă parte, sunt oameni în vârstă care ajung în neputință pentru că le mor copiii, fie în accidente, fie se îmbolnăvesc și mor. Sau sunt oameni în vârstă, bunici, părinți, care rămân singuri fiindcă copiii lor pleacă peste mări și țări să câștige pâinea cea de toate zilele pentru copiii lor, pentru că-i tare greu în țară. Și apoi și aceștia ajung oameni în vârstă, în neputință. Iar unii dintre copii sunt orbiți de avere și uită de părinți, și astfel omul în vârstă ajunge să nu mai aibă sprijin la bătrânețe. În situația aceasta, Biserica este alături de oameni. Părintele consilier menționa că față de toți fiii din Arhiepiscopia noastră, indiferent cât sunt de tineri sau de bătrâni, dacă-s bărbați sau sunt femei, Înalt Prea Sfințitul Pimen se poartă ca un adevărat tată față de copiii săi. Și-i are în grijă, îi are la suflet și pe bătrâni, și pe tineri, și pe copii. Ce-a făcut pentru bătrâni Înalt Prea Sfinția Sa? Îndată după reactivarea Arhiepiscopiei, a zidit Căminul „Sf. Ioan cel Nou” din Suceava. S-au mai construit apoi Căminul „Bogdan I Întemeietorul” la Mănăstirea Bogdănești, Căminul „Acoperământul Maicii Domnului” de la Groși – Boroaia și Căminul „Sf. M. Mc. Dimitrie” de la Vatra Dornei. În aceste cămine, unde trăiesc peste 230 de bătrâni, acestora li se acordă toată atenția: hrană, îmbrăcăminte, îngrijire corporală, îngrijire medicală. Au tot ce le trebuie (inclusiv televizor, radio). Deci nu li se dă numai mâncare, ci au acces la lumea înconjurătoare, prin mass-media. Mai mult de-atât, pentru că sunt oameni în vârstă și-s mai religioși, există un locaș de închinare – sfânta biserică –, unde zilnic se săvârșește Sfânta Liturghie. Și cei care pot merg și participă activ la slujbă. La Sfânta Liturghie merge cel care-și dorește aceasta. Bătrânii sunt oameni religioși, au nevoie să meargă la biserică. Pentru că și în satul sau orașul de unde au venit erau obișnuiți să meargă la slujbă. Și-apoi bătrânul simte nevoia să comunice, să socializeze cu cei de-o vârstă cu el, cu cei de-o situație cu el, nu să stea între patru pereți, numai cu radioul și televizorul. Așa își eliberează sufletul de stres. S-a constatat că e bine, e frumos ca fiecare să stea într-o cameră a lui, unde are intimitate. Așa cum este în Vest. După aceeași concepție s-a făcut Căminul „Sf. Ioan cel Nou” de la Suceava. Însă, ținând seama de mentalitatea noastră răsăriteană, unde omul comunică foarte mult cu celălalt, Arhiepiscopia a considerat că este o oarecare suferință pentru cel care stă între patru pereți în perioada când nu este o activitate la care să participe sau o acțiune în care să se implice. Î.P.S. Pimen s-a gândit că dacă tot se fac case pentru oamenii în vârstă, acolo să fie camere unde să poată sta 4-5 sau 6 persoane. Pentru că există riscul însingurării, al deznădejdii când un bătrân stă singur între patru pereți, iarna mai ales. Bătrânii au nevoie să discute cu cineva, să alunge singurătatea, ca să treacă timpul mai ușor. Apoi se poate întâmpla ca noaptea să nu se simtă bine, să aibă nevoie de ajutor și astfel are la cine apela. Asemenea spații sunt la căminele de la Bogdănești, Groși-Boroaia și Vatra Dornei. Dar Arhiepiscopia nu le dă bătrânilor numai mâncare, acces la lumea civilizată în care trăim și asistență spirituală, ci și asistență medicală permanentă. Sunt în Suceava medici, asistenți și asistente medicale cu multă credință și dragoste de om, care, când sunt anunțați că e cineva bolnav, merg acolo, la căminul de bătrâni, și-l consultă. Și dacă constată că un om are nevoie de investigații mai profunde, mai complexe, acela este luat și dus la Policlinică, unde i se fac toate investigațiile și analizele necesare și i se dă și tratament. Asta se face cu cadre medicale care au credință în Dumnezeu și suflet. Căutând în permanență cea mai bună soluție pentru ca omul în vârstă să se simtă bine și să se bucure de ajutorul primit, Arhiepiscopia a considerat că nu mai trebuie dezrădăcinat. Pentru că, luându-l din mediul lui, dintre rudele sale, va suferi. De aceea s-a hotărât ca în unele parohii să se facă case pentru bătrânii de acolo care au nevoie de sprijin. Iar comunitatea locală, copiii, celelalte rude ale bătrânilor să-i poată ajuta și ei. Aceasta are dublu rol: • să-l facă pe cel care n-are grijă de părinții lui să-i fie rușine de oameni pentru că părinții săi sunt la mila satului, la mila bisericii; • cel care are nevoie de ajutor să se simtă bine că-i în sat la el, aproape de rude, de prieteni, de consăteni. S-a pornit și de la ideea că la casele acestea pentru bătrâni din comune, comunitatea locală, învățătoarea, profesoara merg cu clasa să ajute: fac curat, fac straturi, văruiesc casele pe dinafară, văruiesc pomii. Sau, pentru cei care stau acasă, dar sunt singuri și în suferință, fac pachete și se duc și-i ajută la menaj, le fac cumpărături, le plătesc taxele și impozitele la primărie. Așa învață și cei tineri să aibă grijă de cei în vârstă, să nu ajungă ca cei care astăzi n-au grijă de părinții lor, de oamenii în vârstă. Prima asemenea casă cămin s-a construit la Berchișești, care este dotată cu tot ceea ce este necesar. Însă acolo nu stă nimeni. De ce? Pentru că nu vrea nimeni să fie primul care să spună că el merge acolo. Aceasta, și pentru că copiilor le este rușine să-și dea tatăl sau mama să stea acolo, gândindu-se ce o să spună satul despre ei, care au un trai îndestulat dar nu au grijă de părinți. Efectul pedagogic, educativ este evident. Căminul respectiv nu va rămâne nefolosit. Părintele consilier cu probleme filantropice Petru Crăciun ne spunea că vara vor putea fi organizate tabere pentru copii, cum sunt cele de la Câmpulung, Putna, Vatra Moldoviței, Mănăstirea Humorului. Iar dacă parohia respectivă își va manifesta dorința de a activa acel cămin, vor fi luați câte 2-3 bătrâni de la celelalte cămine și vor fi duși acolo, unde încap vreo 24 de persoane Vorbind de purtarea de grijă a Bisericii Bucovinei față de oamenii în vârstă, ne-am pus întrebarea de unde se adună atâtea fonduri pentru a face față imenselor cheltuieli care se fac cu aceste cămine. Unii bătrâni au pensie, dar nimeni nu-i obligă să dea bani din pensie pentru cămin. Unii dau parte din pensie. Alții n-au niciun venit, și se compensează cumva de la cel care are pentru cel care nu are nimic. Însă, chiar dacă ar da toți banii pe care-i primesc, tot nu s-ar putea acoperi necesarul. Pentru că Biserica le face și înmormântarea, și pomenirile. La un moment dat, cu mai mulți ani în urmă, Consiliul Județean a vrut să dea, legal, o anumită sumă pentru fiecare persoană de la aceste cămine. Î.P.S. Pimen a spus că primește, dar are nevoie de bani pentru plata energiei electrice și a gazului. Or, în lege se spunea pentru ce pot fi folosiți banii respectivi, cu avertizarea că excepție face plata energiei electrice și a gazului metan. Și atunci ierarhul a spus că nu-i trebuie, pentru că are fermă de vite și are lapte, brânză, smântână, unt, carne proaspete. Iar parohiile adună ulei, zahăr, orez, chiar și haine, care sunt duse la Suceava, de unde sunt trimise la cămine. Unii mai dau și cartofi, toamna. Așa a dat Dumnezeu că lumea are grijă. Bătrânii se roagă și mulțumesc lui Dumnezeu că n-au grija zilei de mâine și că nu-s singuri, că sunt tratați când se îmbolnăvesc. Unul dintre preoții de la cămin, părintele Mihordea, este și medic, vindecând și sufletul, și trupul. Totuși, trebuie și bani pentru plata utilităților etc. De unde vin banii? „Cel mai mare filantrop este Dumnezeu, care are grijă de toate – arăta părintele consilier Petru Crăciun. S-a creat Fondul Filantropia pentru a acoperi nevoile oamenilor. La fiecare parohie, din fondurile care se adună de la lumânări, de la serviciile religioase, din contribuția parohială a enoriașilor nu se acoperă doar diferența de salariu a preotului (de la stat acesta primește numai o parte din salariu). Deci din fondurile acestea, o parte se virează și ajunge în vistieria Arhiepiscopiei și se constituie Fondul Filantropia. Pic cu pic se face lacul. Și ce nu ajunge se completează din fondurile Arhiepiscopiei. Nu s-a întâmplat ca vreodată să nu ne putem descurca. Este o organizare foarte serioasă și se chivernisește totul cu dreaptă socoteală. Oamenii Bisericii formează și ei tot o armată, dar e armata lui Hristos, organizată după principii mult mai blânde și cu o judecată sănătoasă, cu frică de Dumnezeu”. În încheiere, părintele consilier Petru Crăciun ne-a prezentat, din Evanghelie, capitolul despre bogatul nemilostiv și săracul Lazăr. Acesta, pe lângă faptul că era sărac, era și bolnav și stătea la poarta bogatului. La sfârșit, când a murit Lazăr, au venit îngerii și l-au dus în rai, în sânul lui Avram. Și-a murit bogatul și l-au îngropat și a ajuns în iad. Bogatul s-ar fi mulțumit cu o picătură de apă și îl roagă pe Avram să-l lase pe Lazăr să-i dea o picătură de apă, să se răcorească. Ce se înțelege de aici? Săracul Lazăr ajunge în rai nu pentru că a fost sărac, ci pentru că, sărac și bolnav fiind, nu a cârtit, a stat cu răbdare la poarta bogatului și nu l-a judecat că are și că nu-i dă, deși s-ar fi mulțumit și cu firimiturile de la masa bogatului. A crezut în Dumnezeu, a avut răbdare și n-a cârtit, n-a judecat. Bogatul ajunge în iad, nu pentru că a avut bogăție, ci pentru că n-a știut ce să facă cu ea, n-a dat nici firimiturile de la masa sa. Acele firimituri le adună Sfânta Biserică și face acele 12 coșuri pe care le dă săracilor, între care bătrânii sunt cei mai neajutorați. De asta trebuie avută, întâi și întâi, grija cea mai mare față de bătrâni. Și dacă oamenii dau firimiturile, Biserica le adună și le dă cu frică de Dumnezeu unde trebuie, și-alină, și mângâie, și îmbunătățește viața omului bătrân și singur. Cel care dă, oricât de puțin, are parte la sfârșitul vieții de binecuvântarea lui Dumnezeu, de viața veșnică.
Comentarii