Cum și cine poate ajunge parlamentar

Mă pregăteam să aplec gând pios actriței Dina Cocea, dusă dintre noi luni noapte. Avea aproape 100 de ani și cei din preajma sa au spus că luciditatea minții acestei doamne a scenei românești a fost remarcabilă, până aproape de marele final. Suferindă și aproape centenară, această minunată femeie a fost infinit mai valoroasă în aceste dramatice ipostaze decât o serie de politicieni ale căror chipuri studiat virile și ale căror atitudini în consecință, au umplut publicațiile românești. Becali… da, iar Becali… are ambiții mari la alegerile generale. Vrea să scoată, la un colegiu din sec-torul 5 din Capitală, nu mai puțin de 90% voturi pentru el și 8% pentru partidul al cărui lider este. Și mă înspăimântă asta pentru că există posibilitatea să obțină, dacă nu 90%, măcar ceva peste 50%, cât să nu-l doară capul de mandat, dacă, bineînțeles, și partidul trece pragul electoral.

 

Pe principiul „cât îmi dai să te votez”, asimilat cu succes de o vreme în mediul rural și în cartierele cu oameni necăjiți cum sunt cei din sectorul 5 al Bucureștiului, acest domn gomos, prea des lipsit de rațiune și fără simțul penibilului ce-l reprezintă, poate ajunge parlamentar. Învârtind cu o mână mătăniile și zvârlind cu cealaltă bancnote, războinicul mereu isterizat de „Steaua” lui cea de-o vreme căzătoare poate lua fața altui politician cu mai multă ținută. Pentru că electoratul românesc s-a schimbat. Cândva se înduioșa de candidații ce împărțeau șosete și acadele la orfani și puneau stampila pe partidul acestuia. Acum nu se mai înduioșează de nimic, ci votează, dacă votează, pe cel care dă mai mult. Și cine are ajunge unde vrea, iar Gigi are. Și de va ajunge acest domn în Parlament, vom avea cel puțin consolarea că el nu va ațipi în fotoliu, pentru că va fi mereu ocupat să aleagă fotbaliștii care vor juca în următorul meci al Stelei.