O scârbă de om…

Om nu mare de statu’ („am 1 m 65”, zice personajul), mititel cum ar veni (da’ al dracu! – la mânie), energic cu asupra de măsură la nevoie, mică-mare, deși numai de vreo 50 și mai bine de kile, MIHAI VICOL este, indubitabil, un personagiu de luat în seamă pe suprafața (și adâncimea) județului nostru. Are obârșii de nu-mai de el știute, vine de la Huși la Suceava, mintenaș de la Revo-luție, și… combate, mai abitir în sfera scrisului, după chipul său atipic. E belicos de dă pe dinafară, când să-și apere cauza. Până la bătaie, mânios și degrab vărsătoriu de sînge, până în albele pânze. Până în… Și-mi spun, iute, că fără această aschimodie, când nesuferită, când simpatică, de om, hotărât, viața cea cultu-rală a târgului ar avea de suferit. L-am chestionat câte ceva, pentru domniile voastre, după concertul de pian de joi seara al suede-zului arhitect Ignat, moldovean frumos, 60 de ani, de extracție iașiotă. Da’ să-l lăsăm pe pianist pentru rubrica din penultima pagină a ziarului și să procesăm un pic la cazul nostru. Că este un caz…
 

– Ce înălțime ai?! Mihai-Sultana Vicol… – 1,65. – Ăla mic și aia mare, bună bogdproste are! – Păi, nu!? Cam așa e. – Și făcuși, Vicole, iată, 60 de ani! Nu ți-e… rușinee? – Nu. – Cum e? În gară la Merișani, cad castane din castani și am 60 de ani! – Ce-aș vrea să spun?!Vreau să mă apropii cât mai mult de acea vârstă a înțelepciunii pe care am citit-o în cărți, dar eu n-am ajuns niciodată la ea. A înțelepciunii. Ce pot să spun?! Floricele pe câmpii… – Cine ești? De-a cui ne ești?! – Sunt copil din flori, născut la 5 octombrie 1948 – „pașoptist” cum se spune. Sunt un tip nonconformist, prin excelență și prin structură (morală, ca atitudine), față de minciună, nu suport minciuna! Știu că femeile mint! Și mint. Sabato spunea odată, mergând la Pinochet: „Pe femei nu trebuie să le crezi nici atunci când mint. Nici atunci când spun adevărul!” – Hi, hii! – Cu toate că am un cult pentru ea – pentru că femeia este lacrima lui Dumnezeu pe obrazul bărbatului –, femeia este cea care a fost în gândirea mea, în concepția mea, femeia este cea făcută cu mai multă răbdare de Dumnezeu, pentru c-a trebuit să-i dea acele forme superbe magnifice, pe când pe Adam l-a făcut puțin mai brut, mai necioplit, mai ciolănos, mai musculos. Și tocmai această atracție a forței și a sensibilității a făcut ca să rodească imaginea perfectă a ceea ce este creația lui Dumnezeu: OMUL! Între hoit și suicidere… – Și cine mai este Vicol? Ăl care l-a născut (în media) pe Ilașcu?! Care nu știu dacă s-a meritat atâta; și despre care cine mai știe astăzi ceva… – Mihai Vicol este cel care scrie poezie, încă din clasa a V-a, care a publicat 15 cărți, membru al Uniunii Scriitorilor, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România… Fost corespondent de război… Cu niște performanțe cu care puțini se pot lăuda… – Cu niște pârnaie… – C-un an de pușcărie, la tentativă de trecere frauduloasă de frontieră… Un scandalagiu pe timpul lu’ Ceaușescu… Cu atitudine anticomunistă (nu am fost membru de partid), nu m-am înregimentat nici după 1989 în vreo clocitoare politică, că nu suport, și am o oarecare afectivitate sufletească și morală față de ceea ce a însemnat mișcarea legionară, față de ceea ce a fost Corneliu Zelea-Codreanu pentru moralitatea tineretului român și, mai ales, pentru acele vârfuri. Dacă Eliade a ucis, dacă Cioran a ucis, dacă Rebreanu a ucis, dacă Eugen Ionesco a ucis…, am ucis și eu, în aceeași măsură în care ei au ucis… Și am o afectivitate (chiar pasională!) pentru toată scrierea lui Cioran. Pentru că, prin structură, și eu sunt un cioranian c-o tentativă de sinucidere la vârsta de 14 ani, cu niște trăiri fantastice… – Păunescu a voit să se sinucidă de vreo 3 ori… – Eu am vrut de mai multe ori… – Și-ncă-încă nu te-ai… aranjat! S-așteptăm cu interes?! – Da! Atunci când nu voi mai putea să-mi satisfac femeia de sub mine, atunci îmi pun capăt zilelor! Este păcat ca să trăiești ca un hoit! N-are sens să mai trăiești… – Hi, hii! Ești foarte inspirat, seara asta! Nu te bănuiam! Ce-ai pățit?! – Este aparența, este… Toți ăia care nu mă cunosc, cee, ăă, aa, Vicol, nepoet, ne… – Ești un scârbos?! – Nu, nu. Sunt un respingător al nonvalorii și al falsității din oameni. Sunt… scârbos acelui rânjet de ospătar care vrea să-ți câștige grațiile, dar eu îi miros pe ăștia! Că am și psihologia și tipologia individului de astăzi. Și… îl ghicesc dintr-odată! – Da’ cu Pleșu, cu Patapievici, cu… Ce răfuieli ai? – Cei care au venit după ’89 se vor elită, dar ei sunt niște fanfaroni! Și Andrei Pleșu, păcat… Oare se poate compara un Gabriel Liiceanu, cu un Cioran?! Oare se poate compara un Patapievici, hai să spunem, se poate compara c-un Eliade, Cioran?! Se poate compara c-un Eliade? Se poate compara cu un Nae Ionescu?! Niciodată! Acesta este un ofticos, Patapievici, un ins debil, un retardat, zgândărit numai de orgolii viscerale și de-o răutate feroce împotriva a tot de ce este sfânt, românesc. – !?! – …Spun acest lucru deoarece l-am văzut în câteva imagini de televiziune care mie mi-au creat imaginea lui Hitler în furie. Pleata o are nazistă sută la sută! Și caracterul lui… – Da’ are bunică bucovineancă … – Nu este. Ei îs veniți din Pocuția, el nu este român… – Hai să lăsăm, să dăm asta pocnetului… Ești cam-cam… scâr-scârbos! – Este! De o scârboșenie ieșită din comun. De-o răutate fantastică… – Da și tu-tu eștu o-oo… scârbă! – Eu îs cu scârbă împotriva a tot ce este antiromânesc! Îmi iubesc țara cu disperare și-aș fi în stare să… Și acuma, de 1 Decembrie, îi aduc pe Grigore Vieru, îl aduc pe Nicolae Dabija… – Da’ cum îi împăcăm pe ăștia ce locuiesc pe Zamca, pe fosta… șușea a Rezervorului, parcă, ce s-au făcut c-o pleașcă de stradă. Pe care n-o mai înghit defel: Ilie Ilașcu! – Hai să clarificăm o treabă foarte serioasă și concretă! Ilie Ilașcu a fost un simbol cât a fost în pușcărie… Fost-ai lele… – …Venind în libertate, trăind într-o atmosferă din asta politică și… asta… S-a șters, și-a șters total imaginea celui care era un simbol, la un moment dat, pentru mulți și pentru noi românii de dincoace de Prut. Spun acest lucru pentru că am fost, i-am urmărit toate ședințele de proces, i-am adus mama la Suceava. Mama Natalia și fiica ei au văzut Bucovina, ca oaspeți chiar ai ziarului vostru, i-am ținut-o în spital… – Da’ nu mai spune nimic… – Nu mai spune nimic tot datorită lui. Și este un om destul de dificil, un caracter necioplit și nesensibilizat… – Uite cine vorbește! Tu ești? Tu nu ești?! Tu cum ești… – Nu! – Cum ești? – Eu sunt un tip hiper-sensibil, cu o schizofrenie accentuată până la lacrimi, că n-aș fi putut să trăiesc poezia dacă nu aș fi avut femeia și această sensibilitate. Pentru că nu poți să creezi… – Te mai trântești cu Cozmei, pe la lansări de carte?! – Nu. Între mine și Cozmei nu există nimic, din partea lui există un dispreț total față de mine (dar nu l-am înțeles de ce!), el se crede superior! Să fie superior în poezie, în ceea ce scrie el, eu îmi scriu… fiecare, în pagină, în fața… scrisul este de unul singur. – De ce crezi că trebuie să te punem pe prima pagină în ziarul de sâmbătă? – Poate nici n-ar trebui, poate nici n-ar trebui pus, dar… – Ești un personaj! – …poate și-ntr-un ferpar! Cred că mulți s-ar bucura ca Vicol să fie într-un ferpar… – Hi, hii! – …Că nu-mi va tăcea gura niciodată și nu voi suporta impostura! Este ceva groaznic să fii fals! Să te duci și să-ți torni prietenul. Crizele astea de personalitate… – Noi te și suspectăm că lucrezi pentru anume… vicii & servicii? – Oo, ce bine ar fi! Aș fi unul din cei mai generoși oameni. Da’ eu trăiesc din… Eu vreau să spun un singur lucru: sunt unicul ziarist român care-am reușit să iau interviu lui Gorbaciov. Am spus că am niște performanțe în presa românească. I-am luat interviu lui Jirinovski, am luat interviu lui Lebed. Niște merite. Și cu asta am pus punct din p. de v. ziaristic. Am 3 războaie, corespondent de război… – Și ce n-ai? – Nu am bani. Și iubind… – Să-mi dai niște versuri închinate erosului feminin… – Unu; ți-am spus-o: Femeia este lacrima lui Dumnezeu pe obrazul bărbatului. Și doi (poem pe care-l recit în fiecare zi de câte ori mă întâlnesc cu regina mea nedetronată a sufletului): Femeia mea cu coapsa albă de mesteacăn, /Cu brațele plăpânde ca de crin… /Cu sânii ca florile de tei /Cu buze roșii ca un fulger pe un cer de vară /Cu genunchii ca… Ș-aci, iubite Vicole, ni s-a rupt filmul, ni se gătă banda. Rămâie, atuncilea, fiștecare de capul și de inima sa din cetitori să-și dea cu presupusul, pe coclaurii visării poeticești (ce mai urmă). Căci noi ne-am lua la revedere, hotărât că nu ne-om fi prăpădit ziua cu omul nostru/personajul nostru. Cu acest om nu mare de statu, un metrușaizecișicincidesantime!, numa bun de pus la rană. La momente de răstriște, de visare. De dragoste și de dor de femeie. Și de jele… La re-ve-de-re! A notat DUMI B. Amical

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: