Tarnița a rămas ca după un bombardament

Cu ani în urmă, aproape că nu exista așezare, de la Gura Humorului în sus, spre munte, să nu fie legată de minerit. Unele dintre ele, precum Frasin, Ostra, Iacobeni, Crucea, Broșteni etc. s-au dezvoltat, iar mulți oameni și-au legat destinele de aceste localități, numai și numai datorită exploatărilor miniere. La un moment dat, existau în județ mai multe licee minere, școli profesionale cu același profil, școli de maiștri, chiar structuri de cercetare și de prospecțiuni geologice. Acum, de toate acestea, obiective în care s-au investit bani grei, s-a ales praful. Minele s-au închis, ortacii au fost mințiți pe vremea guvernului Ciorbea că li se dă o alternativă, au luat câțiva bani printr-o ordonanță de guvern, pe care i-au cheltuit repede, cei mai mulți dintre ei au trebuit să se întoarcă pe la casele părintești (cine le-a mai avut) și să ia, cumva, viața de la capăt.

 

De curând am bătut drumul până sus, la Tarnița și Leșu Ursului, comuna Ostra, acolo unde uzina de preparare „toca”, înainte de 89, aproape zilnic, tone întregi de minereuri neferoase. Aici era inima mineritului sucevean. Ce a mai rămas pare acum o imagine de coșmar. Citisem, când-va, o carte despre urmările po-sibile după un bombardament nuclear. O ficțiune, extraordinar de reușită, o descriere închipuită ce se regăsește însă parcă perfect în imaginea întâlnită la Leșu Ursului. Aici, între munți, într-un cadru natural mirific, „zace” de ani buni, ca un păianjen în cădere, o clădire mare, cu vreo 4 niveluri: fostul sediu administrativ al Exploatării minere, unde se aflau birourile șefilor, un dispensar de întreprindere, camere oficiale și chiar locuințele unor inși. Acum, clădirea, ce ar putea căpăta numeroase destinații pentru că arată încă destul de bine, este înconjurată de bălării, are multe geamuri sparte, iar la unele camere se mai poate vedea câte o perdea ponosită, atârnată în vreun geam. Mai jos, alte clădiri, cu aceeași soartă. Niște „schelete” uriașe, din beton și cărămidă, ce așteaptă parcă să fie demolate, dacă nu s-o găsi cineva, un om gospodar, care să le dea o nouă destinație. În ce privește uzina de care vorbeam mai sus, a-ceasta pare a fi o clădire uriașă, în care o artilerie grea a bătut cu tunul ore în șir. Niște inși „înarmați” cu un utilaj special, dar depășit de vreme, încercau, chinuindu-se, în ziua documentării noastre, să recupereze niște fier vechi. În jur, alte construcții, în aceeași stare. Pășim într-o gură de mină părăsită, în care, după cum ne-a spus un fost lucrător minier, se află încă sala mașinilor cu tamburi, mașinile de extracție, cabluri, vagoneți și alte materiale. Majoritatea cu-prinse, probabil, de apă și mâl. În toată această fostă colonie minieră n-am întâlnit de-cât 3-4 oameni, așa că n-am avut decât să-mi fac documentarea cu ajutorul aparatului foto. Totuși, câteva explicații se cuveneau, de aceea am oprit la Primăria Ostra, localitate considerată, cândva, un orășel minier cochet, cu blocuri de locuit, magazine bine aprovizionate, casă de cultură, asfalt etc. Aici l-am găsit pe dl Gheorghe Moroșan, viceprimar, fost lucrător în do-meniul minier timp de 15 ani, inclusiv la Tarnița. Ca fiu al satului, cunoaște bine situația, inclusiv soarta celor disponibilizați după ce s-au închis minele. Iată, pe scurt, opinia sa: „Aici, la Tarnița, lucrau cir-ca 300 de mineri, existau băi amenajate, cu pompe puternice. Și acum există un bazin de mare capacitate, care ar putea fi folosit. Clădirea fostului sediul administrativ ar putea fi transformată într-un cămin de bătrâni. E un loc minunat, cu multă liniște, cu aer curat, cu condiții optime de cazare, dacă s-ar face niște investiții. Celelalte spații, de-oarece sunt încă bine consolidate, ar putea primi alte destinații. Pentru așa ceva însă, noi, la nivel local, nu putem face mare lucru. Al nostru e doar terenul, dar e ocupat. Măsuri în acest sens ar putea lua cineva de sus, de la nivel județean sau național. Pentru mine însă mai există o ne-dumerire. Am înțeles că țara noastră importă barită și pirită din alte țări vecine. Nu înțeleg de ce se face acest lucru dacă la noi, chiar pe perimetrul comunei Ostra, există din abundență aceste minereuri și încă la suprafață. Exploatarea lor n-ar fi costisitoare, pentru că nu s-ar mai lucra în galerii, la 200 de metri sub nivelul Bistriței, cum s-a lucrat când-va. De aceea, ni se pare că oprirea exploatării baritei și a piritei nu a fost o chestiune bine gândită. Sau poate că cine-va, de sus, nu a fost bine informat”. Opiniile dlui viceprimar Moroșan ar merita, credem, întreaga atenție din partea celor care au frâiele puterii în mâini. Discuțiile purtate cu dânsul nu s-au rezumat numai la minerit și la averea… săracilor mineri, rămasă de izbeliște. Am dialogat și pe alte teme, legate de Ostra, despre care vom scrie, mai pe larg, într-un număr viitor al ziarului nostru. Până atunci însă, gândul ne-a rămas la Tarnița și la Leșu Ursului, la imaginile dezolante, ca după un război îndelungat, ce pot fi văzute aici. Păcat că, astfel, se îngroapă niște bani, în condițiile în care unii oameni abia își duc traiul de pe o zi pe alta.