Sfinții Martiri Brâncoveni (I)

În ziua de Sântă-Mărie Mare, anul acesta se împlinesc 294 de ani de la moartea de martir a lui Constantin Vodă Brâncoveanu, a fiilor săi și a celui mai apropiat sfetnic al său, Iordache Văcărescu. Acest tragic sfârșit de domnie și de viață caracterizează nu numai un om și un destin domnesc, ci o epocă și o situație cărora Constantin Brâncoveanu le-a fost tributar și cu tronul și cu viața.

 

Într-o vreme frământată, pe mai mult decât jumătatea Europei – din Suedia lui Carol al XII-lea, până în Peloponezul grec, și din Parisul lui Ludovic al XIV-lea, până la Constan-tinopolul sultanilor turci – mari aspirații, revendicări și interese naționale sau și creștine ridicau la luptă de eliberare, de cucerire sau de apărare, armate și popoare creștine împotriva turcilor.1 Imperiul Otoman, după o epocă de mare putere și de expansiune încheiată cu domnia marelui sultan Soli-man (1566), intrase într-o perioadă de decadență sub conducerea unor sultani mai slabi, supuși influenței vi-zirilor și femeilor. Ambiția îndrăzneață de a se întinde încă stăpânirea oto-mană pe seama creștinilor spre Apus a adus Imperiului Otoman înfrângerea gravă de la Viena (1683), la care dom-nii români au trebuit să ur-meze trupele turcești cu un număr de oșteni, ale căror sentimente erau total opuse intereselor turcești. Victoria creștină de la Viena a avut un mare răsunet în toată Europa. Din nefericire pentru români, gândurile împăraților victo-rioși asupra turcilor nu erau cu totul curate în ceea ce privea Țările Române: asupra acestor țărișoare formulau pretenții de domnie prin interpușii lor și împăratul austriac, și regele polon. Pen-tru ei, Țările Române, privite ca provincii ale imperiului otoman, deveneau, în cazul eliberării lor, datoare cu supu-nere față de puterile elibera-toare. Nevoit prin starea lucru-rilor să rămână supus turcilor atât timp cât situația nu-i per-mitea să ia armele împotriva lor, Constantin Brâncoveanu, domnul Țării Românești – înfățișat, de o parte din boierii care-l dușmăneau, ca trădător al cauzei creștine –, a căzut în dizgrația împăratului Leopold al Austriei. În această situație, deși avea motive să se plângă de purtarea imperialilor față de el și față de țara sa, Con-stantin Brâncoveanu trimitea lui Leopold știri despre veni-rea turcilor și se bucura de succesul austriac la Belgrad. După biruința lui Petru cel Mare al Rusiei împotriva lui Carol al XII-lea al Suediei în lupta de la Poltava (1709), Constantin Brâncoveanu, ob-servând atent prestigiul lui Petru cel Mare în Orientul creștin, s-a îndreptat spre Moscova cu mari speranțe, ducând prin oamenii săi de încredere tratative trainice pentru o alianță contra turci-lor. În acest sens, îl informa permanent pe țarul Rusiei despre pregătirile turcilor. „Cruciada praveslaviei”, cum numise patriarhul Desi-tei al Ierusalimului bătălia de la Stănilești (1711)2, a eșuat lamentabil; armata ruso–ro-mână înfrunta o oaste turco–tătară de trei, patru ori mai numeroasă și mai bine înar-mată și aprovizionată. În a-ceastă situație, Constantin Brâncoveanu nu mai avea posibilitatea să dea ajutor și ar fi riscat doar să se expună la pierderea țării și a tronului, ca Dimitrie Cantemir al Mol-dovei. Constantin Brâncoveanu s-a călăuzit în politica sa de in-teresele țării și, cântărind pri-mejdiile, a ocolit un rău mai mare suportând unul mai mic. El a avut dreptate. După aprecierea unanimă a cercetătorilor și a istoricilor, domnia Brâncoveanului re-prezintă “culmea cea mai înal-tă a culturii vechi românești în Muntenia”.3 Iubitor de cul-tură și dornic să vină în aju-torul celor ce voiau să-și lumineze mintea prin carte, Constantin Brâncoveanu s-a îngrijit consecvent de școli. Cercetările de ultim moment afirmă că el a fost înteme-ietorul Academiei domnești de la Sf. Sava, ajutat de stol-nicul Constantin Cantacuzino.4 Tot în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu se înființează și școala de la Colțea, cu ajutorul, de data aceasta, al lui Mihai Cantacuzino. La aceste școli se adaugă și școala de slavonie de la Sf. Gheorghe – Vechi, din aceeași perioadă de domnie brânco-venească. Constantin Vodă Brânco-veanu însă, precum se expri-ma istoricul Nicolae Iorga, „n-a fost numai un dibaciu socotitor al vremurilor, un mare ctitor de mănăstiri și bise-rici”, ci și un mare ocrotitor al „culturii românești, prin scris și tipar”, poate cel mai mare din câți “au fost vreodată în neamul nostru”.5 Urmărindu-se impresionantul șir de cărți imprimate în timpul domniei lui Brâncoveanu, se poate afirma că el a conceput chiar un cuprinzător program, în ceea ce privește tipărirea lor, căutând să împlinească nevoile diferitelor domenii ale vieții politice și religioase. Astfel, s-au imprimat cărți de slujbă bisericească, cărți pentru trebuința școlilor în ființă atunci sau înființate de domnitor, cărți de doctrină ortodoxă, cărți pentru apăra-rea dreptei credințe, cărți de povățuire pentru voievozi și fiii lor, cărți de învățătură și de zidire sufletească pentru credincioși.6 Gândind, desigur, la toate acestea, N. Iorga afirma că Vodă Brâncoveanu, fiind „osândit să nu facă politica armelor”, a făcut în schimb „marea politică a culturii”. Căci, în timp ce „cu sabia ar fi ajuns la nimicirea sa și a țării, cu cartea s-a ridicat la înălțimea de ocrotitor al Ortodoxiei, de patron al tuturor bisericilor din Răsărit, de urmaș al autorității împăraților bi-zantini: la Ierusalim, la Alep, la Sinai și la Tiflisul Caucaziei”, unde neîncetat s-au înălțat „laude” pentru voievodul „din București”.7 (Va urma) Note bibliografice: 1. Comemorări, B.O.R., nr. 9-10/1964, pag. 868. 2. Comemorări, B.O.R., nr. 9-10/1964, pag. 872. 3. Pr. Nicolae Șerbănescu, „Constantin Brâncoveanu, ctitor de cultură românească”, în B.O.R., nr. 9-10/1964, pag. 879. 4. Prof. univ. Ion Ionașcu, în „Contemporanul”nr. 29/1964, pag.1. 5. N. Iorga, în „Activitatea culturală a lui Constantin Vo-dă Brâncoveanu și scopurile Academiei Române” (Analele Academiei Române), seria II Ist., tom. XXXVII (19141 – 1915), pag. 161. 6. Pr. Nicolae Șerbănescu, op. cit. pag. 886 7. N. Iorga, „Pentru come-morarea unui mucenic al nației”, pag.35, după N. Șerbănescu, op. cit. pag.899. Pr. IOAN IPATE, Parohia Băișești