Însemnări din Evul Media…

Nu știu alți (cetitori) cum sunt, da’ eu-eu, de câte ori e să-mi cumpăr un ziar, o revistă, știu eu, o carte, îmi place s-o fac din locul și de la omul… care-mi place! Așa cum, în piață, de câte ori cumpăr mere, îmi place să miros fructul: are miros, e OK.! N-are, treaba voastră! Mi se face, iute, un… recul irepresibil. Și-mi văz de treabă, de drum. Drumurile noastre toate…

 

Nu știu alții de unde-și cumpără ziarele, tainul cotidian de informație (și… răvășeală!) proaspătă, da’ eu o fac cu plăcere, de câte ori trec prin Arenii Sucevei, de la taraba care flanchează faimoasa Alimentara de anțărț… Mai ieri, în afara scanării ziarelor, am focalizat pe vânzător. Un vânzător, doi vânzători. Cei doi vânzători, minioni și simpatici, soț & soție, și-acasă și-n meserie! Și fac asta cu brav succes, numai aci, de vreun, acolo, un deca de anișori… O vorbă-două cu oamenii ăștia, nu mari de statu, da’ tare sporiți la inimă ( uită-te la ei cu câtă bucurie își fac treaba!) am schimbat, mai ieri-alaltăieri. Și pentru tine. Despre ce și cum prin munca lor. Nițică răbdare, mai la vale, iubite cetitoriu al ziarului Crai nou, pe care, pe care, poate, l-ai procurat taman de pe tarabele lor… Aa, aș fi nedrept dacă n-aș risca barem o vorbuliță și despre companionul iubit: Dodo, cățelușul black & white, alb cu negru, vorba lu’ Maicăl Jecsăn, isteț și voios, ce – de ce nu – își face și el de zor treaba lui (specifică), în calitate de specific… badigard! Nicu Rotaru (32 de ani)…: Avem o căsuță bătrânească la Sf. Ilie, frumoasă, primitoare, liniștită. Asta e cel mai bine. Suntem de 10 ani împreună, și tot la ziare ne-am cunoscut, pe Mărășești… – Vorbește-mi puțin de munca voastră! – Cam greu, da’ trebuie să rezistăm. E o muncă foarte grea, mulți nu rezistă în branșa asta, nu pot, n-au curaj să facă, să steie la ziare. Iarna e mai frig, vara sunt călduri… Supraviețuim! Patronii ne mai dau, vara, apă minerală, avem tot timpu’, iarna – câte-un ceai, cafele… Cu asta supraviețuim, cu asta… – Și asta, în fiștecare zi… – De la ora 7 și jumate, până la 3, 3 și jumate. Cam așa… E foarte greu. Ne-am obișnuit amândoi aicia, eu dacă înlocuiesc pe-un coleg de-al meu, în alt punct, tot mi-e greu, că-s învățat să lucrez în doi, și mi-e greu să lucrez singur, dar… reușesc… – V-a cam legat meseria asta… – Da, ne-a plăcut foarte mult… – Ne găsim la pensie tot aici?! – Nu știu. Nu știu dacă supraviețuim, dacă reușim, nu știu dacă ne ține sănătatea. Noi vrem… – Și să vă luați câmpii… – Da, câteodată da. – Ce vă enervează? – Diferiți clienți. S-adună, ca la orice om. Suntem foarte calmi, po’ să ne zică orice ne-ar zice, suntem foarte calmi. Un exemplu concret de enervare, așa, nu pot să vă dau acuma, n-am ce să zic… Noi de-aicea nu plecăm… Și mai departe, ceva nasol de tot: ni s-a rupt filmul! Serios! Da, drăcovenia de reportofon, un știft cu state îndelungi de funcțiune, n-a mai vrut să înregistreze. Că doar am șezut, apoi, de vorbă și cu Tincuța, nevestica lui Nicolae, Pistruiata lui Nicu, o frumusețe, mai abitir sufletească, de s-o pui la rană. Care, în bună măsură, și-n cuvinte simple și deștepte, ne-a vorbit așijderea bărbatului ei. Că, azi, se mai cumpără doar tabloidele, presele mai decoltate, unde, de ce nu, dau năvală, ades, și nu ne miră, până și hodorogi longevivi bine. Oricum e cert: se citește mai puțin, se cumpără și mai puțin. Ce-o mai fi, om trăi și-om… revedea. Și ne-a mai vorbit Tincuța cum că ei sunt bine-mersi în relație și în profesie, iar de câștigat câștigă salariu mediu. Că și-ar dori mult să aibă și-un copil. De ce nu, că până una-alta, resursele nesfârșite și abundente de gingășii și tandrețuri generoase și le consumă doar în compania a vreo – am auzit bine?! –, vreo 11 mâțe și cotoi. Da’ las că-n Cuba, Hemingway, ăla cu pentru cine bat clopotele, avea, într-o bună zi, nu mai puțin de 40 (patruzeci) de cotoi! Și, sigur, mai au oamenii mei, au încă alți vreo 6 cotei. Așa e inima lor, așa își fac ei exercițiul dăruirii și al iubirii, zi de zi. Printre altele… Lăsăm, cu… jale și răstriște specifică, pe Nicu, Tincuța și pe Dodo-cățelul, care, între timp, a găsit un pui de pisică cu care se hârjonește, pe care-l flocăiește. O nebuniee! Îi lăsăm pe oamenii noștri în pacea lor, fericiți, totdeauna, să vedem o pereche reușită, de oameni normali și sănătoși, într-o meserie pe care și-o fac cu atâta bucurie. Și, ce mulțumire mai mare decât aia pe care o resimt și ei din partea beneficiarilor. Și, vorba lor: Nu cred că e om din Suceava care să nu ne cunoască… Într-o viață de om, zice Nichita Stănescu, dacă ai pus virgula unde trebuie, apoi află că ți-au salvat viața. Apoi noi din pricina asta ne-am făcut de lucru, am voit a face vorbire cu ei… Omul bun și pomul copt, omul la locul lui, omul sfințește… Și nu trebuie alte pompoase spații de manifestare și nici prea multă galonare pe umeri, căci, la urma urmei, ce faci c-un ac nu poți face cu cogeamite o sabie… A notat D. BRAD