Costică, Costică…

Ce de nărav prost am: îmi aduc a-minte de… Costică-Costică & de Ileana Cosânzeana – apropo –, doar azi, când îi văz cu roș în calendar! Hâd obicei, nasoală trebușoară! E un afront adus prieteniei, nu?! Să-ți slăvești, să-ți amintești de amici doar când ne împunge sorocul din calendar. O dată pe an, din anul de 360 și mai bine de zile, din anul de 365 de nopți! Caraghioasă treabă! Numai atâta merită oa-menii noștri!? Sigur, scuza pare că vine de la sine: da, ceea ce se simte adânc se rostește arar! Bine-bine, o fi, da, da’ inima dacă mi-ar bate numai din An în Paște? Dacă măria sa Soarele ar răsări (și apune) tot așijderea? Dacă ar fi să mă furajez, să… baleg sau să… copulez doar… o singură dată pe an, hîî?! Cum ar hi?! Cât de puțin ocupă în viața noastră viața celor-lalți… Ce de ușor ne uităm prieteniile?! Cât de greu ne amintim de amici! Noroc că ne mai îmboldește calendaru’.

 

Calendarul, la ziua fe-meii, calendarul de la ziua lu’ Cutărică…, calendaru… Încolo, dăm slobod la prea… puțină simțire (mai intimă) către apropiați. În fuga tă-lâmbă la care ne-am antamat și zorim, în goana bolândă după făcutul paralelor ori a politichiei ciumate, punem, tragem chestiile de corazon (afectele) – piese musai că principale la tocmirea vieții fiștecăruia – pe linie moartă! Halal! Iubim mai abitir lu-crurile decât ființele, păcatul de moarte al evului nostru – când mediu, când media. Și de Costică-Costică, și de Giorgică-Giorgică ne amin-tim, iată, doar la Sf. Așteaptă ori la Paștele cabalin. Barem s-o facem, lungă ori lată, ca pilangiul din povestea lui Strătănică Pavelică… care bea el din An în Paști, da’… și-n fiștecare zi. Asta e cu ziua lu’ Costică, lu’ Cutărică. În pururea inimă bună. Cu bucurie, cu dragoste, în pace. Cu îndelungă răbdare și bunătate, mai ales bunătate, Costică, Costică! De la Miti-că, Mitică…