Biserica, societatea și politica

Hotărârea Sfântului Sinod al BOR din 6 martie 2008, prin care preoții se pot înscrie la alegerile locale în calitate de candidați independenți pentru consiliile locale și pentru consiliile județene, i-a făcut pe mulți să ridice glasul împotrivă. Dar și împotriva Bisericii, asupra rolului și misiunii ei în societate.

 

Biserica, în calitatea sa de extensie în lume a Trupului înviat al lui Iisus Hristos, nu duce o existență în solitudine, ci se constituie într-o realitate socială, făcându-și simțită prezența în lume, față de care are o seamă de îndatoriri, îndatoriri provenind din faptul că ambele, și Biserica, și lumea, sunt creații ale lui Dumnezeu, prima fiind Împărăția Harului dumnezeiesc, iar a doua fiind Împărăția legilor naturale. Lumea este pentru Biserică mediul în care își desfășoară activitatea, mediul în care aduce la îndeplinire comandamentele primite de la Întemeietorul și Capul său Hristos, este realitatea care trebuie recapitulată și îndumnezeită pentru a putea fi înfățișată lui Dumnezeu în unire cu omenirea deja restaurată de Iisus Hristos. De cealaltă parte, Biserica este pentru lume ceea ce este sufletul pentru trup, este realitatea constituită în punte de legătură între Dumnezeu și lume, este mediul de transcendență a lumii în ansamblul ei către destinul final, către rațiunea ei eshatologică. Asupra lumii acționează însă și societatea umană, căci trebuie să facem această distincție între lume ca loc teologic, loc, spațiu în care fiecare lucru, fiecare realitate fizică are locul ei bine stabilit, locul ei în care și din care își realizează menirea, locul pe care se află centrată, și societate ca summum de indivizi, comunitate umană, care își manifestă acțiunea asupra lumii transformând-o, cu pretenția de a o eficientiza și, nu de puține ori, deplasând-o din locul pe care se află centrată, prin acțiunile pe care le exercită asupra elementelor ei. În această ordine de idei, dacă întru începuturi Biserica se putea identifica într-o mare măsură cu societatea, prin aceea că membrii Bisericii erau în același timp și, într-o foarte mare măsură, elemente ale societății, în vremea noastră Biserica nu mai poate fi identificată cu societatea, fiindcă, prin procesul de secularizare, centrul de greutate în viața cetății s-a deplasat din zona autorității Bisericii în zona autorității societății umane luată ca realitate autonomă. Autoritatea Bisericii în viața cetății nu trebuie percepută în sens absolut, ci nuanțat, în direcția autorității inițiale asupra membrilor ei care constituiau în același timp și societatea. În contemporaneitate însă, consecutiv modificărilor apărute în conștiința maselor odată cu revoluția franceză, cu dezvoltarea filosofiei pozitiviste, cu dezvoltarea științei, se constată un hiatus între Biserică și societate. Marele vis al Bizanțului a fost acela de a crea o societate creștină universală, administrată de Împărat și călăuzită spiritual de Biserică, ceea ce însemnă o îmbinare între universalismul roman și cel creștin într-un program socio-politic unic. Această idee pleca de la premisa că omul este o ființă teocentrică în toate laturile vieții sale, deci și societatea era firesc să fie teocentrică, teonomă și, dacă omul este responsabil pentru întreaga creație, societatea ca extensie umană poartă această responsabilitate. În timp, s-a dovedit ca “simfonia” gândită de Justinian a fost o utopie, Bizanțul nereușind să devină un imperiu creștin universal, așa cum s-a dorit, de aceea, dacă în planul ideatic, cel puțin, Biserica și societatea se puteau identifica, în plan real ele au fost și au rămas realități separate, între care s-au dezvoltat de-a lungul timpului o seamă de raporturi. Atât societatea civilă cât și Biserica, luată ca instituție, au evoluat de-a lungul timpului și între ele s-au dezvoltat o seamă de relații, de la cele mai bune – în epoca medievală, la cele mai neproductive – în epoca socialistă. De aceea se cuvine să facem o seamă de precizări în ceea ce privește natura raporturilor Bisericii Ortodoxe cu societatea contemporană. Relația Bisericii cu statul a fost statornicită de însuși Mântuitorul, încă din timpul activității Sale pământești, prin îndreptățirea dajdiei datorată Cezarului (Mt. 22,17). Răspunsul dat de Hristos fariseilor la întrebarea: “Se cuvine să dăm dajdie Cezarului?” subliniază două lucruri: recunoașterea autorității de stat, în cazul dat statul imperial și realitatea ne-opoziției dintre îndatoririle religioase și cele civice. Conform Sfintei Scripturi, Dumnezeu este unicul izvor al autorității (In. 19,11; Rom. 13,1) iar Iisus Hristos deține toată puterea în cer și pe pământ (Mt. 28,18). Dar, în același timp, dacă Iisus Hristos a făcut cunoscută autoritatea spirituală deplină a lui Dumnezeu asupra întregii vieți umane, El a rânduit și supunerea față de autoritatea politică, îndemnându-i pe apostoli, și prin ei pe toți creștinii, să se supună autorității pământești, căci este dată de Dumnezeu, în vreme ce Hristos nu deține putere politică. Mai mult decât atât, Apostolul Pavel dă comandamente precise în ceea ce privește acceptarea deplină a autorității statale, spunând: “Dați deci tuturor cele ce sunteți datori; celui cu darea, dare, celui cu cinstea, cinste și celui cu teama, teamă” (Rom. 13,7), căci “cel ce se împotrivește stăpânirii, se împotrivește rânduielii lui Dumnezeu” (Rom. 13,2). Aceste comandamente învederează faptul ca Biserica și societatea civilă, din care face parte și statul, sunt două realități distincte, prima ocupân-du-se în mod direct de mântuirea credincioșilor, în vreme ce statul se ocupă de problemele legate de viața de zi cu zi a oamenilor, finalitatea celui din urmă reducându-se la veacul acesta. Peste toate acestea însă, relația Bisericii cu societatea în ge-neral și cu statul în special trebuie să țină seama de condițiile specifice sociale și istorice în care își desfășoară activitatea. Autonomia Bisericii față de stat, dacă înseamnă ne-imixtiunea Bisericii în problemele pur politice și ne-intervenția statului în problemele interne ale Bisericii, nu trebuie, în același timp, să însemne și totala indiferență a Bisericii față de problemele societății contemporane. Biserica are datoria să lucreze pentru mântuirea credincioșilor și trebuie să intervină ori de câte ori aceasta este pusă în pericol de acțiunile puterii seculare, iar intervenția Bisericii nu trebuie să se reducă la denunțarea acțiunilor distructive ale societății contemporane, ci să se extindă în mod pozitiv în direcția determinării credincioșilor să lupte activ pentru eradicarea fenomenelor care atentează la integritatea chipului lui Dumnezeu rezident în ei. S-a pus în ultima vreme problema implicării Bisericii în viața politică și în această direcție s-au ridicat glasuri care au susținut această posibilitate, dar s-au ridicat și glasuri care s-au opus. În ceea ce le privește pe acestea din urmă trebuie să facem o seamă de precizări. Ele au venit din două direcții: pe de o parte s-au opus cei cărora le era frică de ceea ce însemna înrolarea Bisericii în politică, în sensul că multe dintre acțiunile lor ar fi fost supuse în această situație criticii și ar fi fost date în vileag, în vreme ce alte glasuri, sincer îngrijorate, au considerat că această implicare a Bisericii în politică ar fi însemnat prejudicierea imaginii ei și impietarea asupra încrederii de care se bucură Biserica în rândul populației. Trebuie observat însă că Biserica nu se poate supune sub nicio formă mecanismului electiv, adică ea nu poate face politică de partid, nu se poate lega la remorca niciunei formațiuni politice, fiindcă aceasta ar însemna să prejudicieze grav asupra comuniunii între membrii ei, care sunt la rândul lor membrii sau simpatizanții unui partid sau al altuia, urmează o doctrină politică sau alta. Angajarea Bisericii în rândurile unui partid ar însemna distrugerea voită a comuniunii între oameni, între credincioși, ar însemna în final autodizolvarea ei. Biserica, de asemenea, nu poate căuta obținerea puterii pentru ea însăși. Dacă ea ar căuta să dobândească puterea seculară, ar însemna o renunțare a ei la misiunea metaistorică pe care i-a rânduit-o Dumnezeu și o concomitentă ancorare a ei în istorie și în saeculum. A căuta obținerea puterii politice înseamnă denunțarea poruncii Mântuitorului de a da Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu (Mt. 22, 17) și deci transformarea Bisericii dintr-o instituție divino-umană, reală punte între imanent și transcendent, într-o instituție pur umană, cu pretenții de factură egoistă. Biserica însă poate și trebuie să se implice în politică pe căi și cu metode specifice misiunii ei. Rolul ei în îndrumarea morală a mirenilor se permanentizează, nerestrângându-se la trasarea unor norme morale, se extinde asupra tuturor sferelor vieții sociale, din care și politica face parte. Nu trebuie să ne fie frică să folosim acest termen, chiar dacă el a ajuns să fie considerat sinonim cu ideea de imoralitate, de refuz al responsabilității și, de ce nu, chiar de iresponsabilitate. Biserica are datoria de a face să răsară în mintea și în inima mirenilor dorința de a curăți actul politic, dorința de a-l spăla, nu în sensul de cosmetizare ci în acela de reformare profundă, de reorientare a priorităților, fiindcă, indiferent de vremea în care a propovăduit, indiferent de condițiile istorico-politice, discursul Bisericii s-a realizat în aceleași cadre ale dragostei de țară, ale muncii creatoare de valori, ale înc1inării spre cele cu adevărat importante pentru toți cei ce sunt chipul lui Dumnezeu, indiferent de pecetea pe care o poartă în ființa lor. Responsabilitatea moral-politică a membrilor Bisericii nu iese sub nicio formă din cadrul general al responsabilității lor morale și apoi, în relațiile lor cu Biserica nu intervine nicio modificare generată de schimbările de natură politică, pentru că rolul mirenilor în Biserică este fundamentat revelațional și nu suportă determinări în plan secular, indiferent de natura orânduirii politice. Pentru că ființa Bisericii nu este afectată de saeculum, de lume, ba mai mult, în această sferă a responsabilității moral-politice se observă mai accentuat caracterul sinergic al devenirii umane. Membrii Bisericii nu trebuie să uite niciodată că sunt mădulare ale aceluiași unic Trup al lui Iisus Hristos și că în virtutea acestei realități orice manifestare egoistă îi scoate din comuniune, pune stavilă, ridică zid între ei și ceilalți, pe de o parte, și între ei și Dumnezeu, pe de alta. În această direcție apare ca deosebit de important rolul clerului. Implicarea lui în politică trebuie, mai întâi de toate, înțeleasă sub acest aspect de fundamentare a unei moralități a actului politic, de întărire în inimile mirenilor a conștiinței comunitare, înțe1easă nu în sensul comunitarismului sau colectivismului de factură socialistă, ci în sensul transparenței Bisericii și a responsabilității creștine, în sensul slujirii semenului și al împreună-lucrării pentru propășirea țării. În Ortodoxie relația dintre Biserică și popor este o relație vie, bazată pe chiar caracterul comunitar al ființei umane. În Ortodoxie Biserica este extensia trupului Înviat al lui Iisus Hristos în lume și fiecare credincios este mădular al acestui trup prin realitatea recapitulării în Hristos a întregii firi umane, de aceea este firească această solicitare în ceea ce privește Biserica Ortodoxă Română, pentru că s-a identificat de-a lungul veacurilor cu poporul ei, a luptat pentru idealurile lui, pentru cultura și civilizația lui, tot așa cum și astăzi luptă pentru sănătatea lui morală, pentru revenirea lui la adevăratele criterii ale valorilor. În loc de concluzie În toate sondajele de opinie încrederea românilor în Biserica Ortodoxă se situează în jurul valorii de 90%. Această realitate demonstrează că românii se simt ca mădulare ale acestei Biserici și o consideră ca factor de unitate în planul societății civile, încrederea acordată ei este încredere autoacordată pentru că, așa cum am spus, Biserica o formează chiar ei. Mai demonstrează că, după ce le-a fost înșelată încrederea de celelalte instituții ale statului, cu excepția Armatei, desigur, singura instituție în care le-a mai rămas nădejdea este Biserica. Mai demonstrează că ei văd Biserica în calitate de ultim bastion de apărare împotriva curentelor atomizante, individualiste, demonstrează că ei văd Biserica Ortodoxă ca singura cale de întoarcere la valorile imuabile și singura cale de dezvoltare a societății în accepțiunea ei de comunitate de persoane create după chipul lui Dumnezeu. În acest context credem că prezența unui preot în consiliile locale și județene este necesară, pentru a se face auzit glasul Bisericii, pentru a aduce echilibrul, moralitatea și starea de bine în viața noastră. Pr. MINU MITITELU