Va trebui ca statul să-și asume eșecul în domeniul educației și al moralei sociale în care „a aruncat țara” numai pentru „a se alinia” poruncilor europene și ateismului, ca apoi să se întoarcă din nou la Dumnezeu și să lucreze împreună cu Biserica pentru creșterea spiritualității reale, ce începe cu „cei 7 ani de acasă”, să șteargă din mentalul colectiv „definițiile” degradante și care cu adevărat sugrumă drepturile omului, de genul: „Femeia este acea ființă care trăiește pe lângă casa omului și se hrănește cu zilele bărbatului!?” (vorbă românească de duh… bahic!), pentru a-i da drepturi egale într-o societate creștină în care „ochiul să privească tot timpul spre Dumnezeu”, pentru ca lumina Lui să pătrundă și să lumineze fiecare suflet în parte.
Va trebui ca mass-media să renunțe la exemplele cu imagini negative și să se deschidă mai mult spre realizările pozitive, iar dacă vorbim de televiziuni, acestea să știe că ratting-ul ca scop ultim și imediat nu va fi suficient pentru o însănătoșire reală a vieții moral-sociale. Înghesuindu-se la exclusivități care prezintă elevi torturați de colegii lor, profesori bătuți de elevi sau elevi amenințați cu pistolul de „dascăli” și realizând talk-show-uri în care Biserica și popii devin „ciuca” acuzelor și ironiilor, fac o mare eroare. Crește moralitatea în felul acesta? Nu cumva se incită la mai multă violența și ură? Să exemplificăm: Biserica Ortodoxă a reușit să deschidă propriul post de televiziune – Trinitas –, dar puțini au prezentat pozitiv această realizare, iar cei mai mulți s-au exprimat jignitor și au zis: Ia uite, domnule, și-au tras și popii post de televiziune, asta le mai lipsea! Cu alte cuvinte, ar spune: Nu sunt destule televiziuni, ce le mai trebuie? Da, sunt chiar prea multe, dar acestea nu călăuzesc spre Împărăția lui Dumnezeu, acestea, prin programele lor, incită la violență și la ură, se întrec în prezentarea știrilor de ultimă oră, iar rezultatul se „vede” la „radio șanț”, în dialogul binecunoscut: „Ai văzut, Floareo? Fata ceia s-o aruncat de pe bloc, vai de săracii părinți!” sau: „No, mă Gheo’, văzut-ai tu Jurnal intim? Văzut, mă Văsălie, da uite, acu’s obosât ș’abe’ mai lucru, muierea ceia n’or fi avut altceva de făcut?” Chiar așa! Dar vinovatul pentru toate este Biserica! Blamată, ironizată și arătată cu degetul de statul ateu ca inutilă. Are totuși un merit: poate fi acuzată pentru că Domnul i-a zis: „Cui te lovește peste obrazul drept, întoarce-i și pe celălalt… Iar de te va sili cineva să mergi o milă, mergi cu el două… că Eu zic: Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc!” (Mat. V, 39, 41, 44). Toate acestea, pentru scopul ultim, adică pentru mântuire, deoarece în toate trebuie să vedem dacă scopul duce spre veșnicie! A căuta soluții în afara Bisericii este mai mult decât fali-mentar. Violența nu se împuținează numai dacă arăți celui „în necaz” unde să se ascundă de agresor și dacă amenajăm „locații” speciale în acest sens, unde te așteaptă psihologul „cu brațele deschise”. Psihologul nu va putea opri violența! Sunt trimiși cei violentați la Poliție, aceasta va interveni sancționând, iar sancțiunea se va întoarce împotriva familiei în întregul ei, și așa presiunea care a generat violența devine și mai mare. Se neglijează cu bună știință și deliberat rolul Bi-sericii și al Duhovnicului, adică tocmai al factorilor care pot schimba comportamentul violent, pentru că procentele care vorbesc de violență domestică scad sau cresc în funcție de religiozitatea persoanei. Este binecunoscut dictonul: „De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere”, adică „de unde nu este Dumnezeu…”, dar noi „ne faultăm singuri”, ca să fim originali! Sf. Ioan Gură de Aur spunea că atunci „când Dumnezeu vede că din pricina unui prea mare noroc ne-am făcut semeți și ne-am cuprins de frigurile păcatului, ne scapă iar de această boală prin lipsuri, prin foame, prin moarte și prin alte întâmplări nenorocite, ca prin niște doctori”1, și iată cât de actuale sunt cuvintele lui în zilele noastre. Există soluții, una ar fi rugăciunea lui David: „Doamne, povățuiește-mă întru dreptatea Ta…” (Ps. 5, 8); „Doamne, strigat-am către Tine, auzi-mă!” (Ps. 140, 1). Alta ar fi trezirea la realitate, pentru că „Domnul din cer a privit peste fiii oamenilor, să vadă de este cel ce înțelege, sau cel ce caută pe Dumnezeu” (Ps. 13, 2), „ca să facă întru dânșii judecată scrisă!” (Ps. 145, 9), iar alta, să acceptăm că „este vremea ca să lucreze Domnul, că oamenii au stricat legea!” (Ps. 118, 126). Pr. IONEL FILON 1 Ion Vlăducă, Op. cit., pag. 46.
Comentarii