Taina Mântuirii

Pocăința sau Spovedania este Taina în care Dumnezeu iartă prin duhovnic păcatele creștinilor care se căiesc sincer și le mărturisesc înaintea acestuia. Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție a dat Tainei Mărturisirii diferite numiri, după aspectele și implicațiile pe care le are în viața creștinului.

 

Se numește: 1. Pocăință, pentru că cel care mărturisește păcatele la duhovnic trebuie să le regrete profund și sincer; 2. Penitență, când penitentul se acuză personal pentru păcatele săvârșite; 3. Mărturisire sau Spovedanie, pentru că penitentul mărturisește păcatele în fața preotului duhovnic; 4. Al doilea botez, fiindcă prin această taină se spală păcatele; 5. Iertare, dezlegare, deoarece credinciosul este iertat și dezlegat de păcate; 6. Împăcare, pentru că se împacă cu Dumnezeu; 7. Scăpare după naufragiu, pentru că ne oferă posibilitatea de a trece de la starea de păcat la starea de virtute și comuniune cu Dumnezeu. Această taină a fost instituită de Iisus Hristos, deoarece El Însuși a dat iertare de păcate oame-nilor, iar această putere a fost transmisă episcopilor și preoților: „Orice veți lega pe pământ vor fi legate și în cer și orice veți dezlega pe pământ vor fi dezlegate și în cer”. Sf. Ioan Gură de Aur spune: „Câte le fac preoții jos le întărește Hristos Însuși sus și judecata robilor o confirmă Stăpânul”. În Vechiul Testament, nu exista o pocăință ca Taină, căci Tainele sunt legate de Hristos și de Biserică; în schimb găsim multe elemente privind necesitatea, componentele și lucrarea harică a Tainei pocăinței sau spovedaniei întemeiate de Hristos. Astfel după primul păcat omenesc Dumnezeu îi provoacă pe Adam și pe Eva la o mărturisire personală a păcatului săvârșit. Același lucru s-a întâmplat și cu Cain pentru păcatul uciderii fratelui său. Sfinții Părinți spun că nu pentru păcatul uciderii fratelui său a fost el blestemat de Dumnezeu, ci pentru ocolirea mărturisirii acestuia. Aron de asemenea făcându-se vinovat de greșeala poporului de a fi făcut un vițel de aur, la chemarea lui Moise își mărturisește păcatul și își ia iertare de la Dumnezeu. Astfel, în Vechiul Testament, pentru fiecare păcat se aducea și o jertfă personală sau publică, cum de altfel era și mărturisirea: personală sau publică. În Noul Testament, Sf. Ioan Botezătorul îndemna poporul la pocăință, deoarece „s-a apropiat împărăția cerurilor”, iar cei care veneau la el își mărturiseau păcatele. Același îndemn îl face și Mântuitorul în pilda vameșului și fariseului, a lui Zaheu vameșul, a fiului risipitor și altele, iar Sfinții Apostoli, apoi episcopii și preoții, primind puterea de a lega și dezlega păcatele oamenilor, au săvârșit Taina Spovedaniei tuturor celor ce veneau la ei, putere care nu este limitată și se întinde asupra tuturor păcatelor fără excepție, după cum rezultă din cuvintele Mântuitorului, care a iertat pe femeia prinsă în adulter, un vameș, un tâlhar și pe alții care s-au căit de păcatele lor. În Sfânta Scriptură găsim totuși păcate care pot fi iertate și păcate care nu pot fi iertate, cele din urmă fiind păcatele împotriva Duhului Sfânt (necredința, apostazia, deznădejdea, încrederea prea mare în Dumnezeu, ura și fanatismul), care nu se iartă deoarece omul este liber să decidă asupra propriei sale vieți și mântuiri. „Iată am pus înaintea ta foc și apă, viață și moarte, alege!” „Iată Eu stau la ușă și bat, de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine”. Nu este exclusă însă convertirea unui asemenea păcătos, căci harul lui Dumnezeu nu-l părăsește cu totul (de exemplu, tâlharul de pe cruce în ultima clipă s-a căit și s-a mântuit). Elementele constitutive ale Tainei Spovedaniei sunt: mărturisirea păcatelor, căința pentru ele și dezlegarea de păcate dată de Hristos prin preot. Mărturisirea păcatelor în fața preotului duhovnic trebuie să fie individuală, deplină, sinceră, iar preotul este obligat să păstreze secretul spovedaniei. Păcatele mărturisite o dată și iertate nu mai trebuie mărturisite a doua oară, pentru că o nouă mărturisire a acestora este nu numai inutilă, ci și lipsită de evlavie, deoarece ar însemna că cel ce o face se îndoiește de efectele Tainei Spovedaniei. Penitentul trebuie să știe că își mărturisește păcatele lui Dumnezeu, dar are nevoie de o încredințare, de un martor concret al celor spuse, care să-l încredințeze, în același timp, și că Dumnezeu îl iartă cu adevărat, și că urmează apoi iertarea preotului în numele Sfintei Treimi. Penitentul nu trebuie să se rușineze să-și măr-turisească păcatele în fața preotului, pentru că el simte nevoia să-și descarce conștiința înaintea cui-va care să aibă și calitatea de a-l ajuta, iar preotul are această putere dată de Hristos prin Taina Hirotoniei. Mărturisirea individuală și cu viu grai în fața duhovnicului naște căința în sufletul penitentului. Căința este o condiție necesară pentru iertarea păcatelor, după cum vedem în pilda fiului risipitor, a vameșului și a fariseului. Sf. Ioan Gură de Aur scrie: „Dacă lacrimile lui Petru au putut șterge un păcat așa de mare (al întreitei lepădări), cum să nu le ștergeți și voi pe ale voastre, prin lacrimile voastre?” Părerea de rău pentru păcatele săvârșite poate izvorî fie din recunoașterea stării de păcătoșenie, fie din credința și iubirea față de Dumnezeu. Căința adâncă pentru păcatele săvârșite și hotărârea de a nu mai greși trebuie să se concretizeze în fapte și atitudini contrare păcatelor și slăbiciunilor. Acestea sunt susținute în viața penitentului de anumite canoane recomandate de preotul duhovnic. Canonul sau epitimia se dă atât celor care obțin dezlegarea, cât și celor care au fost dezlegați de păcatele săvârșite și mărturisite. În primul caz, se dă canonul ca penitentul să fie ajutat să-și adâncească părerea de rău sau căința pentru păcatele săvârșite; în al doilea caz, pentru a-l sprijini să se ferească pe viitor de păcatele săvârșite și să-și înmulțească faptele bune. Preotul recomandă canonul prevăzut de legiuirile Bisericii și canoanele Sfinților Părinți, în funcție de păcatele săvâr-șite și de gravitatea lor. Canoanele pot fi: rugăciuni, lecturi din Sf. Scriptură, post, metanii, ajutorarea săracilor și a celor nevoiași, cercetarea bolnavilor, prezența la slujbele Bisericii. Dezlegarea păcatelor este cea de a treia parte a Tainei Spovedaniei. Preotul duhovnic roagă pe Mântuitorul Hristos să dezlege pe cel aflat sub epitrahil, prin formula de dezlegare a Tainei Spovedaniei, și zice: „Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos cu harul și cu îndurările Sale de oameni să te ierte pe tine fiule și să-ți lase ție toate păcatele. Iar eu nevrednicul preot și duhovnic, cu puterea ce mi este dată, te iert și te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui și al Fiului și al Sf. Duh. Amin”. În această taină nu există altă materie decât mâna și epitrahilul preotului duhovnic, așezate pe capul penitentului, iar dezlegarea este esența Tainei Mărturisirii. Roadele Spovedaniei sunt: iertarea păcatelor, dobândirea stării de nevinovăție, reintrarea în comuniune cu Dumnezeu, eliberarea de orice pedeapsă pentru păcat, nădejdea vieții celei veșnice etc. Dacă comuniunea cu Dumnezeu este condiția primordială a mântuirii omului în Biserică, Taina Spovedaniei este taina vindecării de păcate și a înnoirii sufletești a creștinului care se apropie de Sfânta Împărtășanie. Așadar, să ne spovedim cât mai des și sincer, pentru a ne păstra haina botezu-lui curată și a fi vrednici a ne împărtăși cu Trupul și Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Pr. GHEORGHE CALANCEA