Viața, cât un vârf de ac…

Iată că a început Postul Paștelui, iar eu mă număr cu siguranță printre ultimii oameni care ar trebui să dea sfaturi în legătură cu postul și cu cele sfinte. Experiența prin care am trecut în ultima vreme și povața duhovnicului meu (care mi-a spus că rândurile pe care le scriu de azi înainte trebuie să fie cu folos și plăcute lui Dumnezeu) mă aduc din nou pe drumul căutării de sine. Știu că este neplăcut să tot vorbesc despre boala pe care am avut-o și cu ale cărei amprente mă mai lupt și încă nu sunt în stare să-i mulțumesc cerului pentru încercarea de care am avut parte. Se spune că Dumnezeu îi încearcă pe cei pe care îi iubește. Să fiu trufașă oare și să mă mândresc astăzi cu iubirea lui Dumnezeu? La Rădăuți a început să se simtă parfumul de primăvară fragedă, pe străzi se arată tinerii nonconformiști care cred că sunt stăpânii lumii, de la Mănăstirea Bogdana răzbate tainicul cuvânt din Psaltire. În școli s-a introdus Religia ca obiect de studiu și eu mă tot întreb dacă există profesori care te pot învăța să crezi în judecata divi-nă.

 

Religia nu ar trebui poate să fie doar un obiect de predare la școală, pentru că însăși viața te promovează sau nu la acest capitol, pentru că însăși viața trebuie să-ți arate sensul trecerii tale prin lume. Uneori trebuie să suferim însutit pentru a înțelege că Dumnezeu e cu noi. Dimineață mă întreba cineva dacă știu cele zece porunci, iar dacă nimic nu e întâmplător, am rememorat poruncile, recunoscând că le-am încălcat, admițând că am făcut lucruri neplăcute lui Dumnezeu. Una dintre toate îmi este la suflet mai tare, și anume‚ „Cinstește pe tatăl și pe mama ta ca bine să-ți fie și mulți ani să trăiești pe pământ!”. Repetați și voi măcar una din cele zece porunci și dacă este nevoie bateți drumul până la Mănăstirea Bogdana din Rădăuți. Aici, în lumina stranie a lumânărilor vă veți aminti că viața noastră este cât un vârf de ac și bine este să nu ne aflăm în dușmănie cu nimeni…