Adevărata prietenie

Cu numai câteva săptămâni în urmă, o știre dată pe toate posturile de televiziune zguduia sufletele creștinilor –doi tineri legați cu un lanț s-au aruncat de pe un bloc. Ne-glijând multele idei despre care s-ar putea vorbi în legătură cu acest caz tragic, m-am gândit la aspectul acesta al strânsei legă-turi dintre cei doi, care, se presu-pune, a existat, de vreme ce s-au legat în mod fizic spre moar-te. Oare a fost o legătură de prietenie așa de strânsă între cei doi, oare se poate vorbi de prie-tenie sau doar de debusolare, oare ce înțelegeau cei doi tineri prin prietenie și ce înțeleg tinerii de astăzi prin prietenie?

 

Oare prietenia constă în chefuri, dis-tracții, gașcă de cartier, băutură? Desigur acest sentiment deose-bit de frumos este înțeles în ple-nitudinea lui doar prin inter-mediul Sfintei Scripturi. Domnul Hristos, prin întruparea Sa, prin mila Sa față de toți oamenii, prin compătimirea Sa față de toate suferințele omenești, s-a ară-tat ca prieten al tuturor oa-menilor, iar parabola samariteanului mi-lostiv ne arată că trebuie să fim prieteni ai tuturor celor aflați în suferință. Încă din cele mai vechi timpuri prietenia a fost un sentiment deosebit de apreciat, fiind socotită un sentiment al dăruirii totale, a tot ce este mai bun în om. La greci ea a fost personificată și primea un cult în altare ridicate la Atena și la Efes. Și romanii au lăudat prie-tenia, iar Cicero îi dă și o defi-niție: „Prietenia este un acord plin de bunăvoință și dragoste asupra tuturor lucrurilor divine și umane” (Despre priete-nie, ed. digitală). Același Cicero arată că originea prieteniei se află în nevoia de ajutor pe care oameni o au, dar ea este un mod de viață care duce la dobân-direa înțelepciunii. Termenul de prieten în Sfânta Scriptură este înțeles ca atașament, legătură de afecțiune unul față de altul. Sfântul Ioan Casian spune că „pe unii i-a legat în lanțurile prieteniei asemănarea, sau identitatea de vederi, pe care le aveau ca oameni de afaceri, militari, artiști sau oameni de ști-ință”1, iar aceste prietenii pot fi rupte de depărtare, timp, ne-înțelegerile ivite în convorbiri sau în ciocnirile de interese. Prietenia se stabilește între do-uă persoane care se comple-tează una pe alta, căci „Mai fe-riciți sunt doi laolaltă decât unul” (Eccl.4, 9). Scriptura spu-ne că cei doi trebuie, au menirea să se ajute, căci „dacă unul cade, îl scoală prietenul lui. Dar vai de cel singur care cade și nu este cel de-al doilea, ca să-l ridice” (Eccl.4, 10). Desigur că aceasta este menirea priete-nului, de a ajuta să se ridice cel căzut, dar în cazul amintit nici unul nu a fost prieten pentru celălalt, căci nici unul nu a reușit să-l salveze pe celălalt. Prietenia lor a fost bazată pe false idealuri, pe false idei, ei s-au asemănat în alte gânduri și nicidecum în virtuți, după cum spune Sfântul Ioan Casian că ar trebui să fie prietenii. Spune Sfântul Ioan că legătura prie-teniei adevărate și de nezdrun-cinat se întemeiază pe egalita-tea de virtuți și dintr-o parte și din cealaltă. De aceea prietenia poate rămâne nealterată numai la aceia ce au aceleași gânduri bune, aceiași voință lucrătoare către Dumnezeu, aceleași punc-te de vedere în a voi ceva sau nu, în a voi să alunge viciile sau nu. De aceea este necesară o gri-jă deosebită în a alege prietenii. Prietenul trebuie să se arate demn de a fi iubit și respectat, să fie cu calități morale, căci „omului mânios să nu-i fii în-soțitor, nici să locuiești împre-ună cu prietenul gata de sfadă” (Prov.22, 24). Calitatea prie-tenilor se vădește atunci când ești în nevoie. Prietenia nu este o legătură efemeră, ea se în-tărește în timp și se cimentează în situații disperate, căci „pentru orice vreme să ai un prieten, iar frații să-ți fie de folos la nevoie, că pentru aceasta sunt făcuți” (Prov. 17, 18). Adevărații prie-teni sunt sinceri unii cu alții și se îndreaptă unul pe altul, chiar prin critică, însă făcută cu obiec-tivitate. Între prieteni nu poate fi vorba despre invidie. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că acolo unde domnește invidia și dra-gostea de slavă, nu poate fi vorba despre prietenie sinceră. Prietenii adevărați se apără unul pe altul în fața injuriilor și sunt credincioși unul față de altul chiar și când ajung la ceartă, pentru că, ne spune Scriptura, „Ceartă-te cu aproapele tău, dar taina altuia să nu o dai pe față” (Prov.25, 9). Viciile distrug prieteniile, ca, de altfel, și tră-darea, batjocura, trufia, bârfa, beția și alte păcate. Prietenia se întărește prin sfaturile pe care prietenii și le dau în diverse oca-zii, sfaturi care duc la un sfârșit benefic și nicidecum la unul tragic. Prietenul se bucură cu cei care se bucură și se întristează cu cei care plâng, după cum spune Sfântul Pavel. Un astfel de prie-ten avea Sfântul Vasile, căruia i se adresează într-o scrisoare în modul următor: „Cine e în stare ca tine să pre-țuiască o veche prietenie, să respecte virtutea și să se întristeze dimpreună cu cei aflați în suferință?”2 . Prietenia este un sentiment sacru, dar are și anumite limite care nu trebuie să fie depășite. Mântuitorul ne învață să-l iubim pe aproapele nostru ca pe noi înșine, deci dăm prietenului nostru atât cât dăm pentru noi. De aceea prietenii nu-și pot cere acte și fapte contrare bunelor moravuri, contrare moralei creș-tine. Nu este normal ca prietenii să se unească spre a face rău. În Vechiul Testament, Core, Datan și Aviron, prieteni, s-au împotrivit lui Moise, dorindu-i răul, și Dumnezeu le-a dat o pe-deapsă cruntă. De aceea este necesar ca prietenii să se in-fluențeze în bine și nu în lu-cruri negative. Prietenia este un dar al Duhului Sfânt și lu-crează cu calități sufletești care duc la o împreună lucrare spre cele bune. Prietenia trebuie păstrată cu sfințenie, căci, uneori, ru-perea legăturilor provoacă su-ferință îndelungată. Sfântul Ioan Gură de Aur ne vorbește și el despre limitele prieteniei și spune că „dacă diavolul, as-cuns în fratele tău sau într-un prieten scump sau în soția ta sau în cineva din cei foarte apropiați ție, îți dă vreun sfat nepotrivit, nu trebuie să pri-mești sfatul de dragul celui ce ți-l dă, ci îndepărtează pe cel ce-ți grăiește, din pricina sfa-tului lui pierzător de suflet”3. Mă gândesc că, dacă dintre cei doi tineri despre care am amintit, cel care a fost sfătuit ar fi cunoscut aceste cuvinte, dacă ar fi trăit după sfaturile Bisericii, atunci în mod sigur nu s-ar fi ajuns la o asemenea tragedie. Este necesar să se facă un dis-cernământ între adevărații prie-teni și cei falși, care nu au scru-pule și cărora nu le pasă decât de ei înșiși. Sfântul Ioan spune despre aceștia că „luptele dintre dân-șii sunt mai cumplite decât cele de pe câmpul de bătaie, pen-tru că se însulițează pe ascuns; sub masca prieteniei săvârșesc fapte de vrășmași; adeseori iz-bândesc călcând pe cadavrele altora”4. Prieteniile trebuie să se bazeze pe un sentiment sin-cer unul față de altul și nu pen-tru că cineva te-a ajutat într-o nevoie sau pentru că te leagă anumite afaceri sau pentru că este bogat ori pentru că este de familie bună. Prie-tenia trebuie să se bazeze pe dragostea ta sinceră față de aproapele, gân-dind că porunca cea mai mare a creștinului este de a-l iubi pe Dumnezeu și pe aproapele tău. Desigur că între prieteni poate apărea invidia, dar aceasta tre-buie învinsă din dragoste pentru prietenia ce te leagă. Sfântul Gri-gorie de Nyssa spune că invidia provoacă multe neplăceri prie-teniei, și aceasta, pentru că se află în interiorul tău, te macină mereu, întreține ura ca pe un foc ascuns, iar la vedere sub masca fățărniciei omul își de-clară prietenia. Această boală ie-se la iveală doar atunci când ce-lui invidiat i se întâmplă vreun rău, atunci invidiosul își arată bucuria înfățișându-și adevăra-ta față. Dar Sfântul Grigorie ne dă și semne văzute ale invidio-sului, și acestea ar fi „ochii us-cați, înfundați în pleoape seca-te, sprâncenele căzute, oasele ieșite prin carne”5. Dar invidio-sul are și semne de comporta-ment care îl dau de gol: „îți strângi palmele, îți împletești degetele, ești tulburat în gân-duri, scoți suspine adânci și du-reroase, n-ai nici o plăcere de veniturile tale, îți e masa ama-ră, îți e vatra tristă, urechea ți-e gata să asculte bârfirea celui căruia îi merge bine, iar de se spune ceva bun de el ți se scâr-bește urechea de cuvânt”6. Tre-buie să știm să ne alegem prie-tenii, pentru că prietenia presu-pune și sacrificii. De altfel Dom-nul Hristos spune că „Mai mare iubire decât aceasta nimeni nu are; să-și pună cineva viața pen-tru prietenii săi” (In.15, 13). Desigur nu poate fi vorba de a-și suprima viața, ci este vorba de a-ți da viața pentru a o salva pe cea a prietenului tău, pentru a-i salva viața din robia diavolului și din practicarea viciilor. Iată un îndemn de a fi virtuoși, căci nu tre-buie să lăsăm în sufletul nostru să sălășluiască și patimile și virtuțile, lucruri care ar putea să ne împartă viața. Ce prietenie ar putea fi între viciu și virtute, între dragoste și ură, între lumină și întuneric, între viață și moarte? Pr. ADRIAN DULGHERIU 1 Sfântul Ioan Casian, Despre prietenie, în P.S.B., vol.57, Trad. Prof. Vasile Cojocaru, Prof. David Popescu, Ed. I.B.M.B.O.R., Bu-curești, 1990, p.576 2 Sfântul Vasile cel Mare, Corespondență, în P.S.B., vol. 12, Trad. Pr. Dr. C. Cornițescu, Pr. Dr. T. Bodo-gae, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1988, p.173 3 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, în P.S.B. vol.23,Trad. Pr. D.Fecioru, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucu-rești, 1994, p. 161 4 Ibidem, p. 680 5 Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre fericiri, în P.S.B., vol. 29, Trad. Pr. Prof. D. Stăniloae, Pr. Ioan Buga, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1982, p.392 6 Ibidem, p.393