Preotul a pornit să se urce la Domnul o idee mai devreme: avea doar 40 de ani! Acum vreun an și mai bine. Cumva, mulțumit. Fericit că a reușit să înalțe biserica satului, la care băștinașii, neputincioși, se tot nevoiau să zidească. A lăsat însă sfinția sa avuție un monument de trăinicie și frumusețe pe post spiritual de ocrotire, rugă și veghe: Casa Domnului. Și… a plecat. Spre alte zări (de soare pline?!), chemat, pesemnelea, la exercitarea altor munci și misiuni cu conținut iluminatoriu. Preotul – ca și timpul cel care nu mai are răbdare – a plecat să se rostuiască prin cele ceruri, în preajma Prea Bunului Părinte celest, care l-a rânduit, cu sacra-i menire, printre enoriași iubiți. Slavă și cinste faptelor sale de glorie în lumină și bunătate! A lăsat în urma sa pururea întristare (căci a fost suflet rar și ales învesmântat în harul și darul Divinului), disipată, nemilos, în flancurile celor apropiați: neamuri, prieteni, poporeni… Și, mai abitir, printre cei din familia sa. Conița a rămas ea să… păstorească, și pe mai departe, baremi la cei trei copii ai lor, să mai înfăptuiască din cele ce mult regretatul preotul n-a mai apucat isprăvi. Pe scurt, asta ar fi povestea de la Voievodeasa.
Și poate niciunde nu se verifică mai bine sloganul acela certificat de vreme în situații gingașe: prietenul la nevoie se cunoaște… Cu cățel – cu purcel, preoteasa… vremelnică (educatoare în civilie) a trebuit, îndată, să-și ia catrafusele și… Și să-și caute de propriul adăpost. Căci, po-trivit legii consecinței, casa parohială trebuia să-și afle, curând, un alt stăpân. File de poveste, așadar, hai să înșirăm mai la vale. Câtă vreme credința, iubirea și nădejdea înstăpâni-ne-vor pornirile luminate, apoi convinși să fim că, potrivit inspiratei treimi, vor fi rânduite, tot așijderea, și zilele-nopțile omului. N-a rămas nimenea din poveste pe drumuri. Baa, ba dimpotrivă: în cel mai scurt timp cu putin-ță, în vecinătatea pădurii și… gard în gard cu părinții, cernita familie a preotului Iulian Ne-culcea din Voievodesa Suce-viței s-a și mutat în casă nouă (și ce casă!). Despre toate acestea (și încă despre altele), câte ceva în rândurile de mai la vale… Ce ne-am fi făcut?! Dumitru Nichitean (părintele preotesei): Hotărârea ÎPS Pimen a venit ca un balsam. Dacă noi nu primeam ajutorul ăsta, ne chinuiam aicia, pentru că suntem doi bolnavi aici, soția – pe de-o parte, eu – pe de alta; pe de altă parte, suntem și bătrâni, asta ne-a ajutat enorm de mult, pentru care vom ră-mâne, pân’ la ultima clipă, recunoscători. Pân’ la ultima clipă din viața noastră. Ce ne-am fi făcut dacă nu era aju-torul ăsta?! Noi, într-adevăr, prin munca ce-am prestat-o noi în viața noastră, ne-am adunat ceva: avem căsuța, avem… trei copiii care au venit lângă noi… Suntem bucuroși că ne-avem aproa-pe… A fost ajutorul de pornire și mulțumim Arhiepiscopului Pimen! Au mai venit, apoi, și cunoștințe de-ale defunctului preot… Odată pornită acțiu-nea (de către Înalt Prea Sfin-țitul Pimen), ca la o comandă, a venit ajutor din toată zona de sub influența IPS… – Cum ar veni, lumea nu-i chiar așa de rea, cum o ponegrim, uzual… – Nu! Unde s-a dus fata noastră să deie semnal de nevoință și ajutor, și pentru intabulare, și pentru… Peste tot i s-a deschis ușa… Se scurtau zilele noastre… Dora Nichitean, mama fetei (preoteasa): În calitate de mamă, de bunică, suntem foarte mulțumiți, că altfel era foarte greu pentru noi, având în vedere că din doi cu șase am mai rămas! Au venit co-piii din nou la casa noastră, mama lor și cu trei copii, nu ne era deloc ușor, având în vedere că bărbatu-miu este cu accident vascular, bolnav de trei ani, nu face nicio treabă, nimic nu poate să lucreze, lucrez eu (cât mai pot), și eu, la rândul meu, sunt bolna-vă… Suntem tare mulțumiți că, în momentul în care sun-tem obosiți, spunem la copii așa (casa noastră este aproa-pe de-a lor ,suntem vecini), în momentul cân’ suntem obosiți: „Sandu, Iuliana, Minodora, duceți-vă acăsuță la voi, că noi avem nevoie de odihnă…”. Ne odihnim și noi câte o oră-două, când putem, când nu… Trăim la țară, fo-curi de făcut, na, este treabă multă, și chiar pe timpul iernii, nu numai vara când este de lucru în grădină, mă rog… Fata este mărișoară, are 15 ani, și ne mai ajută și ea, băiatul ne ajută și el la făcut surcele, la făcut un foc, cât poate, o cărare, zăpada mă-tură… Suntem tare mulțu-miți că ne-am mai extins, oricum îi ceva mai ușor decât ar fi fost… Răbdam… Suntem bunici (cât ne-ar fi fost de greu!), da’ se scurtau zilele noastre cu greutățile care erau. Așa că, dacă n-ar fi fost mâna asta întinsă (pe care am simțit-o) de către ÎPS Pi-men , nu știu ce ne-am fi făcut… Care a fost și în vizită de câteva ori să vadă cum merge lucrarea: numa’ ne pomeneam cu el, de două sau de trei ori, pe tot parcursul cât s-a ridicat căsuța. Dum-nealui a trimis muncitori la făcut sobe, la ridicat casa, și păreții, văruită; după aceea, ce-a mai trebuit de făcut, am făcut noi, ca să poată fi casa locuibilă, să poată merge copiii la casa lor. Mulțumim din suflet, că nu mai am cuvinte să spun că tare sun-tem bucuroși pentru ceea ce s-a făcut pentru noi! Pentru casa noastră, și pentru copiii, și pentru nepoțeii noștri, care, na, au atâta nevoie… În toamna anului s-a ridicat casa, în vară s-au mutat copiii la casa lor! O băiță, căsuță frumoasă, cine dorește poate să vină s-o vadă, îi așteptăm cu plăcere, primim, lumea-i binevenită și o ușă deschisă va găsi oricine. Ne-au ajutat mulți preoți, ne-a ajutat chiar un preot din Torino… Foarte, foarte mulți ne-au ajutat… Oameni care au lucrat zile întregi fără plată, tare multă lume… Dacă nu se-ntâmpla așa, noi nu puteam să intrăm în casă așa repede… Noi trăim dintr-o pensie a bărbatului, eu n-am pensie, și salariul lui fiică mea, este educatoare, și ajutorul, puțin de la stat. Nu-i ușor, mâncare, îmbrăcă-minte și toate cele… La treburile de zi cu zi, și la viața de zi cu zi… – S-o-nrăit lumea au ba?! – Pe la noi – nu! Ca să spun așa, poate mai sunt unii, da’ mai puțin. Oricum, mult mai multă lume este cu omenia, decât… Credința-i pe făgașul bun, copiii merg la biserică, când se poate (dacă n-au de-nvățat…). Așa că mulțumim foarte frumos! ÎPS Pimen, care ne-a făcut un mare bine, nici suntem în stare, cred că nicio-dată, să mulțumim, că tare mult bine ne-a făcut și sun-tem tare mulțumiți pentru asta treabă… – Deie Dumnezeu să se-nmulțească… năravu ăsta! Nu numai pizma și capra vecinului… A sărit lumea… Dumitru Nichitean: Ne-a impresionat mult faptul că a sărit lumea așa! – În momentele astea vedem cu cine defilăm… – Sigur că da. Cu toate că sunt pe-aicia elemente și mai rele… – Hm, Legea naturii… – Da, sigur. Asemenea întâmpinare ne mai dă chef de viață. În situația noastră, cu accidentele astea ce le-am avut, ne descurajează, dacă mai vin, și din partea oa-menilor, atunci e rău, da’ dacă vin vești din astea cum v-am spus: o sărit, ne-au ajutat – ne bucură! Parcă, se mai schimbă… Căsuța noastră, cuibușor… – În ce clasă ești? – A VIII-a. – Câți ani ai? – 15 ani. – Și… – Și câteva zile! – Unde vrei să mai urmezi, după școala din sat? – În Rădăuți, la „Eudoxiu Hurmuzachi”. – F.b. E un liceu de ispravă! Cum ați ajuns în casa asta în care, iată, ședem de vorbă? Povestește-ne puțin… – După ce tata meu a dece-dat, ÎPS Pimen ne-a ajutat să facem o casă, acuma este gata, ne-am mutat în ea de câteva luni, este o casă primitoare, călduroasă… Este bine! S-a terminat lucrarea foarte repe-de și… ne place aicia! – Cine v-a ajutat? – Mama s-a chinuit și ea cu mult efort și oboseală, a ajutat și ea, a mers și ea la căutat materiale, am reușit și suntem bine aicia. A fost Iulica, fata cea mare. Iar cea mică, Minodora, ne vorbește, ne cântă, pardon, și ea. Că așa știe ea să se exprime cel mai bine. Și după cum urmează… Grivei, Grivei… (de la Minodora cetire-cântare…). Mino are 5 ani. Sora ei, Iuliana, cum știți deja, e de 15. Alex e o țâră mai mic: clasa a VII-a, 14 anișori! A plecat la biserică, n-am mai apucat vorbi și cu el. Și Mino a dat-o frumușel pe cântec…Ia să vedem… Mama e plecată / la mătușa mea / tata a plecat și el / singură acasă astăzi eu voi sta, / să am grijă de cățel. / Supă de legume și o musaca / lui Givei o să-i gătesc, / că doar e cu mine e în grija mea / trebuie să îl gătesc. // Nu știu ce s-a-ntâmplat, / frigiderul s-a blocat… (și refren puternic): Givei, Givei, / Tu nu știi ce te-așteaptă , / Givei, Givei,/ Uită-te în ochii mei, / Grivei, Grivei, / Viața ta e cam ne-dreaptă, / Grivei, Grivei, / până vin părinții mei…// Parcă nu-i de bună / E cam agitat,/ Nu știu cum să-i fiu pe plac, / A lătrat o dată și s-a scărpinat, / dar o baie o să-i fac / cu șampon de mere. / Pe Grivei eu îl tratez / plânge și se zbate / fuge ca din tun,/ dacă vreau să-l parfumez… Și, sigur, cântul Minodorei cea mezină (cu al ei când Givei, când Grivei!) e mai lung. Și… și mai auz că… nu știu ce s-a întâmplat… că Grivei-Ghivei s-a ascuns sub pat (refrenul se repetă aci de două ori) și gata! Gata și cu dragul de Grivei, cel mai brav dintre căței… E duminică… Soarele e bun și frumos, afară șuieră un aspru vânticel. Și vorba gitanului: numa’ vântu’ să nu bată… Pe ulicioară, de la biserică, Ecaterina Nichitean, văduva regretatului preot Neculcea. E conița (fostă) ajunsă la casă ei. Personală, foarte confortabilă și, natural, nouă. La casa ei, de astă dată. Are 32 de ani și 3 copii. Și toată nădejdea (iubirea și credința) că, deși rămasă vădană, nu mai simte ori resimte că mai este sin-gură. Nu mai este și nu se mai simte singură… Mulțam Celui de Sus! Mulțam! Și nu prea vrea să vorbească mult. Ceea ce s-a făcut se vede. Nu vrea să înșire nici vreun pomelnic că, la atâta amar de toată lume care i-a venit ajutor, ar putea, prin omisiune, să uite vreunul. Și să supere… Nu. Da’ va purta – e sigur! – întreaga-i viață în suflet… sufletul bun al celor care, la ananghie, au scos-o din impas și suferință și i-au slujit inimii nemilos încercate pe post de balsam… MULȚUMESC, MULȚUMESC din inimă tuturor. Sunt atât de mulți încât mi-e frică să nu scap vreunul, Doamne! Totul a pornit de la generozitatea ÎPS Pimen, căruia îi vom datora recunoștință pururea. Și, sigur, tuturor celor care ne-au ajutat în continuare să ne mutăm într-o casă plăcută și primitoare. Într-un timp atât de scurt… Cuvintele nu pot să încapă toată recunoștința celor norocoși. Iar Părintele din ceruri să-i învrednicească cu darul său și pe cei care dăruiesc. Un pas către Dumnezeu, muritorule, vremelnic călător. Și Dumnezeu, Cel care ți-o întoarce cu alți 7 pași către tine. E iarnă, încă, da-n sufletele celor vizitați de curând bătea și înstăpânea un firicel-vânticel de primăvară. Da, a răsărit iar Soarele și pe ulița noastră! Iar părintele Iulian Nelculcea, strălucind în faptele lui bune și pornit mai devreme către cele bucuroase și luminate ceruri, poate fi mulțumit. Biserica ne-a născut a doua oară, prin Biserică ne-am mai născut o dată ca fii ai lui Dumnezeu. Slavă gândurilor luminoase și sentimentelor călduroase…! A notat D. BRAD
Comentarii