Tricolorul

Pentru că mi-e greu să vorbesc de vânzare și cumpărare atunci când e vorba de tricolor, cum am fost tentată când am aflat cât e de căutat la librăria din cartierul sucevean George Enescu de rude ale celor plecați în străinătate, la cererea lor, ca și cum depărtarea și dorul ne-ar face mai români decât eram, am să mă refer la el ca la un dar ales. Prima căreia i-am făcut această bucurie a fost mama mea, care face parte dintr-o generație marcată de experiența războiului și care nu se teme de ridicol atunci când vorbește de iubirea de țară sau de mândria de a fi român.

 

A doua oară când am simțit nevoia să-l dăruiesc a fost în urmă cu câțiva ani, după încheierea lucrărilor de restaurare de la Probota. M-a impresionat atunci maica stareță pentru patriotismul profund care vibra în cuvintele ei, deși era mai tânără nu decât mama mea, decât mine. Cel de-al treilea tricolor a plecat imediat după Anul Nou, la Oxford, în Anglia, odată cu reîntoarcerea la Universitate a nepotului meu, cadru didactic acolo. Acesta era un tricolor mai deosebit decât celelalte, dacă se poate spune așa: fluturase la balconul apartamentului nostru de la etajul 9 în noaptea când am pășit în 2007 și în Uniunea Europeană. Ultimul căruia i-am făcut acest dar, la începutul verii, a fost repre-zentantul românilor din Ro-ma, cu speranța că va ajunge într-o zi să fluture și la sărbătoarea înfrățirii Sucevei cu unul din municipiile din capitala Italiei. Cei doi sunt tineri în jur de 30 de ani, deci foarte tineri, adică par reținuți în fața unor lucruri pe care pe mulți dintre cei mai în vârstă îi mișcă până la lacrimi. Cu toate acestea, ceva din tăcerea și din privirea lor m-a făcut să înțeleg că nu o dată darurile își aleg singure oamenii.