Tăcerile pădurii

Din 1990 până astăzi, cei ce au condus România nu s-au învrednicit să schițeze măcar un proiect de politica forestieră națională coerent, consecvent și neafectat electoral, care să conțină cel puțin reperele strategice esențiale. Am avut, se știe, un „program de conservare și dezvoltare a fondului forestier” în perioada comunistă. Cu toate limitele și exagerările sale, proiectul respectiv a însemnat un unic exemplu de responsabilitate ecologică guvernamentală.

 

Iată că optimismul exagerat al mult criticatului Silviu Bru-can reiese cel mai evident din domeniul politicii și stării domeniului silvic. Guverne și miniștri de resort postdecem-briști (indiferent de orientare ori dezorientare politică) s-au întrecut unii pe alții și fiecare pe sine în a experimenta tot soiul de intervenții pe cord deschis și fără anestezie asupra pădurii și tot mai abitir asupra corpului silvic. Culmea este că fiecare din acești vraci de conjunctură s-a crezut a fi un Christian Bar-nard, pe când au fost și sunt doar niște Joseph Mengele. Un clișeu de gândire drag politicienilor noștri dragi glă-suiește că a evoca pădurea, a te arăta patriot și a o hăcui și a promite electoral te face democrat și justițiar, a o invoca în-grijorat te înfățișează euro-pean, ecologist și frământat esențial de viitorul planetei și al copiilor noștri. În realitate, pădurea scoasă mereu pe taraba trocului politic și al afacerilor “la cheie” a fost și rămâne din păcate cea mai efi-cienta momeală din arsenalul de mărgele și panglici colorate cu care saltimbancii politici ne tot înșeală încrederea, așteptările și speranțele. Recenta (oare a câta, că nu-i mai știm numărul, ci doar ur-mările?) reorganizare a sec-torului silvic – căreia Direcția Silvica Suceava încearcă și de astă dată să-i limiteze efectele sociale, economice și ecolo-gice – nu are justificare, rațiu-ne ori logică, nici măcar în fundamentarea corect mate-matică a metodologiei ce o precede. Regia Naționala a Pădurilor are eficiență și profit, deși personalul silvic a fost redus, subțiat, deși granițele cantoanelor și districtelor silvice au tot fost extinse de o vreme mai abitir ca harta Uniunii Sovietice în epoca ei de maximă expansiune. Procesul de retrocedare a pădurilor, ce ar trebui să preceadă și să justifice reorganizarea silviculturii, nu este încheiat, iar măsurile firești de protecție socială a personalului disponibilizat nu au fost elaborate, așa cum obligă legislația națională și europeană. În cazul concret al Direcției Silvice Suceava, cea mai mare din țară și care contribuie cu peste 20% la producția regiei, o direcție cu un punctaj mai mult decât dublul maximului de puncte îngăduit de discutabila metodologie a restructurării, se îngăduie un număr de salariați comparabil cu cel al unor direcții silvice județene de 2, 3 ori chiar 5 ori mai mici. Glumind amar, apropo de fosta U.R.S.S., ar fi oare cazul (așa cum a făcut Bulă, fericit că a prins repartiție cu media sa minimă în comuna Coțușca) să-i mulțumim lui Stalin pentru că, prin raptul său teritorial, ne-a scutit să gestionăm – probabil cu același număr redus de personal – pădurile Bucovinei întregi, până pe Ceremussi Hotin? Așadar, nu ar fi de mirare dacă am afla că unui singur pădurar i s-ar încredința gestionarea pădurii de la Pietrele Doamnei până la Dolhasca. Ori că în locul inginerilor șefi de ocoale vor fi numiți activiști de partide, cărora nu li s-au găsit – prin eternele algoritmuri dâmbo-vițene, oficiale sau secrete – alte sinecure mai bănoase. Astfel, zorii însângerați ai comunismului vor comunica perfect cu zorii nebuloși ai democrației noastre originale. Cercul istoriei s-ar închide perfect, ca un inel de arbore. De altfel nu mai insist acum asupra faptului că asemenea încercări s-au făcut deja simțite. Fapt cât se poate de firesc pentru o țară, România, a tuturor posibilităților. O țară fericită și tot mai consensuală. O țară al cărei ecosistem natural e tot mai dezechilibrat, pe măsură ce „ecosistemul politic” (unul, e drept, funcțional in vitro, cel mai izolat de realitatea vie a țării și cetă-țenilor ei) a atins starea de climax, cea în care, iată, toți se află, simultan, atât la putere cât și în opoziție. “Jelui-m-aș și n-am cui” Parafrazând celebrul vers, adaug “sigur, nu ministerului”, pentru că noi nu mai avem minister, iată ultima originalitate valahă. După ce a fost trecută la “agricultură” – asociere tot atât de benefică precum introducerea unei turme de capre într-o plantație tânără – acest element esențial al peisajului, al istoriei și memoriei noastre, această resursa strategică, pădurea, nu mai are un departament ministerial. Silvicul-tura a dispărut până și din denumirea ministerului. Normativ și executiv, pădurea românească nu mai există! Oare ce temei de spe-ranță în supraviețuirea ei reală mai există, ca unul dintre puținii garanți serioși ai vii-torului și dezvoltării durabile mai putem avea? Marele Grigore Moisil spu-nea cândva că democrația cea mai deplină trebuie să-și recunoască limitele, devreme ce Teorema lui Pitagora nu poate fi supusă la vot. Ea este o lege cu caracter de axiomă, la fel ca legile, ritmurile și rânduielile naturii, ale pădurii. Oare când vor începe să priceapă acest adevăr esențial, elementar, vremelnicii noștri politicieni si guvernanți? Ing. CEZAR STRATON Liderul Sindicatului “Silvicultorul” Suceava Președintele Filialei Suceava a Confederației Sindicale Naționale “Meridian”