„Jocul și distracțiile au fost viața mea…“

Buliga Gheorghe din comuna Arbore. Un nume comun și care nu poate fi deosebit de ceilalți săteni din localitatea lui. Dar, dacă mai spui că-l cheamă și „Bocu”, oricine din satul nostru te va îndrepta spre casa lui. O zi splendidă de vară, cu soare orbitor. Nu-i nici prea cald, pentru că este o duminică după ploile care ne-au cotropit câteva zile. Îl găsesc în ograda lui, stând de vorbă cu el însuși, privind la găinile și la cocoșul care se plimbă țanțoș printre ele. Îl „citesc” de la prima vedere că este într-o dispoziție bună și pot „să-l trag de limbă”. De la primele replici, îmi dau seama că el nu realiza că peste câteva zile urma să fie ziua lui de naștere, împlinind 96 de ani.
 

Buliga Gheorghe, zis „Bocu”, fiul lui Zaharia și Maria, a văzut lumina zilei într-o casă țărănească sănătoasă din Cutul de Jos, un cătun al localității Arbore. Era primul copil al acestei familii, urmându-i la doar doi ani Ion. Aceștia întregeau averea familiei Buliga. Pentru că ne cunoaștem cam de vreo jumătate de veac, discuția noastră se înfiripează repede și banda reportofonului înghite cu lăcomie vorbele lui. Sunt vorbe care parcă vin din adâncul veacurilor. Povestește cum a făcut armata, cum a pregătit timp de cinci ani tinerii premilitari, cum a plecat pe front și cât de mult a suferit în lagăr. Încă-și amintește cum a fost urcat în tren de ruși și a călătorit 24 de zile până la Celiabinsk. Viață grea, pe care n-o dorește nici criminalilor. Varsă lacrimi pentru Ion, fratele lui, fost preot, plecat dintre cei vii acum 10 ani. Acestuia i-a plăcut tare mult cartea și de aceea părinții l-au dat la studii mai departe. A slujit în tinerețe și la Catedrala din Cernăuți. Crede că după harul ce-l avea, era printre primii 10 preoți din țara noastră. Fratele lui a murit la 84 de ani, în 1997, iar pe dânsul îl mai lasă Dumnezeu pe pământ, dar nu știe de ce. Moar-tea nu mai vine să-l ia. Nicio-dată nu s-a plâns de nimic, nu l-a durut nimic. Doar acum teri săptămâni, în timpul unei ploi strașnice, a căzut în ogradă; nu s-a sculat și a stat în ploaie. Atunci a răcit, iar coastele îl mai dor și acum. Dar, să știe toți, că nu se plânge. Am citit în privirea și în glasul lui o deosebită plăcere să vorbească despre ceea ce-a realizat în domeniul jocului popular. Mi-a vorbit despre cum a făcut o echipă de jocuri populare în armată, apoi în lagăr, cum i-au uimit arborenii pe toți cei care se uitau la ei. În lagăr a încropit și formații tradiționale de Anul Nou de la Arbore: banda lui Jianu, Irozii, Buhaiul și Capra. A-tunci a constatat cu satisfacție că la celelalte nații nu sunt asemenea obiceiuri frumoase. La întoarcerea din lagăr a pus bazele unei formații de jocuri populare bărbătești, care au devenit cu timpul jocuri bătrânești, și cred că vă dați seama de ce. A lucrat cu mulți directori de cămin inimoși, cu dragoste de folclor. Cel puțin Dumitru Leonte, fostul pri-mar, a avut marea ambiție cu echipa de jocuri bărbătești și a reușit. Au jucat pe cele mai mari scene ale țării; au parti-cipat la toate festivalurile fol-clorice: București, Constanța, Cluj, Timișoara, Bacău, Pi-tești, Balvanios, Prislop…și unde n-a mai fost. Și, după cum s-a întâmplat la Dornești și Solca, au rupt scena, așa de strașnic au jucat! Mi-a povestit cum a fost luat în juriul unui festival fol-cloric, i se pare că la Iași, unde tot comenta cum joacă cei de pe scenă. Președintele juriului l-a pus să dea note și, spre mirarea acestuia, deși n-a notat nimic, a dat note mai cu zgârcenie decât specialiștii din juriu. I-a lăsat gură-cască atunci când le-a documentat de ce le-a dat acele note. A pus bazele echipei de jocuri populare bărbătești la Școala Cutul de Jos, cu care a câștigat numeroase premii. A pus bazele echipei de jocuri populare mixte la Școala Luca Arbure, cu care, trei ediții la rând, a luat câte două medalii de aur la fiecare ediție cu echipa și cu soliștii dansatori. Suntem mândri pentru că noi am introdus soliști dansatori la aceste festivaluri. A condus echipa de jocuri populare bărbătești până spre 75 de ani. S-a străduit să-și ridice un înlocuitor și a reușit, prin Ion Pahomi, zis „Păcală”, care-i calcă pe urme. Copiii lui fac și ei parte din echipă. Este foarte mulțumit că noi, arbo-renii, avem jocurile noastre specifice în număr de 21. Cine aude de Bătrâneasca, Clep-șița, Ceasu, Frunza nucului, Ruseasca, Sârba, Țărăneasca sau Țânțăroiul și altele, știe că sunt de la Arbore. Și altă mare mulțumire este aceea că arborenii n-au „împrumutat” jocuri de la alte sate, în schimb jocurile de la noi au fost luate. Îi pare rău că jocuri ca Roata morii, Șapte mori sau Crețișoara din zestrea noastră folclorică nu se mai joacă deloc. Asta și pentru că au dispărut muzicanții noștri. Așa au plecat pe drumul ne-muririi Vasile Rîpă și Vasile Pîțu, care știau melodii cât nu știu toți muzicanții din țară. Tare i-a mai plăcut și costumul nostru popular, simplu, fără multe modele. Toți membrii echipei aveau cămăși simple, fără modele, ciubote negre, înalte, bundiță frumoasă și căciulă pe cap. La căciulă au întotdeauna o rămurică de brad în formă de cruce. Cine mai are costume cum avem noi? În viață a fost un om dis-tractiv. I-au plăcut tare mult petrecerile. Poate și din acest motiv a ajuns la atâția ani. Nu i-a plăcut băutura, doar vinul bun i-a plăcut. N-a fumat în viața lui și nici nu recomandă nimănui să fumeze. Când fumezi, parcă ai arde banii. Personal, l-am admirat dintotdeauna pentru ambiția de care a dat dovadă și pentru talentul lui înnăscut. Avea jocul popular în sânge. Ce să vă mai spun că era un perfecționist cum rar mai vezi. La repetiții era în stare să-i pună pe flăcăi să repete de o sută de ori o figură care nu ieșea ca lumea. Din acest motiv nimeni nu-l contra-zicea, iar pe scenă se urca numai cine spunea el. Este nemulțumit de faptul că acum se adună foarte greu dansa-torii pentru repetiții sau pent-ru a merge la un concurs sau spectacol. Parcă șefii comunei din ziua de azi au alte proble-me și lasă cultura pe ultimul plan. S-ar putea să fie numai o părere, dar este izvorâtă din realitate. Acum mă gândesc la tot ce-am făcut în viața mea, îmi dau seama că n-am vrut să fac nimănui rău. Ar fi bine dacă mi-ar trece aceste dureri, să mai merg prin târg și să stau de vorbă cu oamenii. Știi că mie îmi plac glumele și aș vrea să mai aud glume. Ta-re aș mai merge și la repeti-țiile echipei de jocuri, ca să mai fiu de folos, atâta cât mai tră-iesc. Chiar și la anii ăștia mai prășesc în livadă, la alte tre-buri nu mă apuc. Are cine lucra… Păcat că timpul a trecut așa repede. Din răspunsurile date s-a înțeles ce l-am întrebat. Ar fi vrut multe să-mi mai po-vestească, dar, deși era du-minică, mai aveam încă locuri de colindat și de rezolvat alte probleme. I-am promis că, așa cum am mai făcut-o, voi mai trec pe la dânsul. M-a petrecut cu privirea până la cotul uliței și mi-a făcut din mână înainte de-a dispărea după colț. Înseamnă că și privirea o are ageră încă, nu numai mintea. Numai picioarele nu-l mai ascultă, pentru că, așa cum mi-a spus, tare ar mai juca. Acum doar strigăturile îi mai ies din gură, și acelea cu o voce destul de slabă. De-ar ști toți locuitorii comunei noastre câtă cinste a făcut satului său natal Gheorghe Buliga, zis „Bocu”. La mulți ani, bade Gheorghe, și fie ca toți cei care vor veni după Domnia-Ta să-și aducă aminte de neastâmpăratul Bocu, care, la cei peste 96 de ani ai săi, ar mai juca atunci când aude muzica! LA MULȚI ANI ! Prof. GHEORGHE DOLINSKI

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: