Doamna Ana și cele patru secrete

Dna Ana Lazăr se apropie de vârsta de 97 de ani, o vârstă nu prea comodă pentru mulți dintre cei care o ating. Trăiește de ani buni la azilul de bătrâni de pe lângă Arhiepiscopie – mă uit pe caietul de notițe și văd că din 15 iulie 1996–, deci se împlinesc îndată 11 ani. N-a avut o viață ușoară, a prins ceva din atmosfera amară a primului război mondial, a cunoscut din plin nenorocirile celui de-al doilea… Și-a pierdut, pe rând, soțul și băiatul. Și-a pierdut și bucata de acoperiș de deasupra capului, după o viață de muncă îndârjită la catedră, fiind învățătoare. După toate astea, dna Ana trăiește în prezent cu seninătate și mulțumire. Privind-o și ascultând-o, m-a convins că deține secretele longevității, vreo patru la număr, fizice și spirituale, pe care mi le-a înșirat la finalul unei discuții purtate la azil.

 

Pe dna Lazăr am cunoscut-o în redacție, venise să-și ia “porția” săptămânală de lectură, adică ultimele ziare, eventual cărți. Mi-a prezentat-o șefu’, în biroul său. S-a ridicat sprintenă de pe fotoliu, s-a apropiat de mine și m-a prins de mână de parcă ne cunoșteam de când lumea. Mică de statură, slabă, dar foarte vioaie. M-a sfredelit cu privirea și imediat între noi s-a creat o legătură amicală. Am stabilit o întâlnire, urmând să o vizitez acolo unde locuiește. Am plecat pe la zece dimineața spre azilul aflat departe de zgomotul orașului, scăldat într-o baie de lumină. De jur împrejur, liniște. Două măicuțe curățau legume, într-un colț. Întrebăm de dna Lazăr. “Vedeți dacă nu e în grădină”, ni se răspunde. Nu era acolo, deja soarele prea puternic pentru un început de vară a gonit-o în interior. Era, undeva, prin casă. O găsesc curând, mă recunoaște imediat, fără să-i mai reamintesc cine sunt. Ne invită în camera sa, intrăm. O încăpere micuță, curată ca-n palmă. Un pat auster, o masă, un scaun cu un aparat de radio pe el. Într-un colț, două volume uriașe, ca dimensiuni și ca valoare: “Mari enigme ale trecutului” și “Istoria Literaturii Române” de George Călinescu. În alt colț, pe un dulăpior, amintiri. Fotografii cu fiul trecut în veșnicie, cu nepotul său din Canada și soția acestuia, cu părintele Nicodim, care i-a fost sprijin multă vreme la azil. Ne invită să luăm loc, în timp ce-și scoate mănușile de cauciuc de pe mâini, tocmai venise din grădină. Se duce să se spele în baia micuță. Se întoarce și continuă, în timp ce Oana Șlemco se pregătește să facă primele poze. Dar nu înainte ca gazda să-și schimbe basmaua de grădină, cu una sobră, pentru musafiri. “Până acum am stat în grădină, mă duc în fiecare zi, azi am fost chiar de dimineață de pe la 7. Îmi place tare mult, o fac din plăcere nu mă obligă nimeni, îmi plac florile, eu mă ocup de toate, în afară de trandafiri, de ei se ocupă ing. Papuc. Am plantat răsaduri, le ud, le plivesc, în fiecare zi, dimineața și seara, pe la cinci. Când am venit aici la azil, pe 15 iulie 1996, eram a cincea. Fusese pârloagă peste tot. Un inginer care a murit și cu dl Papuc au scos rădăcini, au săpat și au aranjat straturi. Dl Papuc mi-a dat în primire grădina”. O trecere marcată de spectrul războiului Dna Ana îmi face radiografia vieții de până acum. S-a născut în decembrie 1910, în Basarabia, la Edineț, a făcut școala normală din Piatra Neamț, fiind numită apoi învățătoare la ea acasă. S-a căsătorit tot acolo, a avut băiatul. A început a doilea război mondial, soțul său, Ștefan fiind mereu concentrat, iar ea și copilul au fost nevoiți să cunoască refugiul. Cea mai pregnantă amintire din timpul când se afla la Cetatea Hotin, în 1942, unde avea misiunea de a pregăti pentru război fetele de la țară, a fost prezența mareșalului Antonescu, care venise să viziteze Cetatea. Dna Lazăr și-a amintit perfect scena: “Am fost anunțați că a venit Ion Antonescu, nu era mareșal atunci, era doar general. Am auzit că a intrat în catedrală. A stat un sfert de oră și s-a rugat. Noi făceam instrucție pe un teren. Când s-a apropiat de noi, se auzeau pietrele când trecea, avea un pas foarte puternic. Ne-a spus câteva cuvinte și a dat mâna cu noi. Cred că mi-a scos mâna din omoplat, așa tare mi-a strâns-o. Era mic de stat și roșcovan. Și puful de la mână era roșu”. Băiatul avea 6 ani în 1944 când s-au refugiat în Banat, odată cu inspectoratul școlar de la Cernăuți. Soțul a fost dat dispărut de pe front prin 1946. “Eu am umblat peste tot, m-am interesat, dar n-am aflat nimic de el”. Au locuit cei mai mulți ani în Cluj, apoi s-au mutat la Galați, la Piscu (unde președintele Băsescu a botezat un copil, a auzit la radio) să fie aproape de fiul care-și începuse studiile universitare. El a devenit inginer specializat în morărit și a fost repartizat la Suceava, în 1959. “Eu am stat la Galați până la pensie, apoi am veni aici, la Suceava. El s-a căsătorit, avea și copil. Mi-am făcut buletin de Suceava și am contractat apartament pe Mitropoliei, ei aveau apartament de la stat. Au stat până în 1978 acolo, pentru că au început construcția casei. Am vândut apartamentul meu ca să-i ajut la casă și ne-am mutat împreună”, povestește dna Ana. Dar planurile frumoase pentru un viitor împreună s-au spulberat, unicul său fiu murind în 1994, de inimă. A mai stat cu nora și nepotul doar doi ani: “Au început discuțiile și neînțelegerile cu nora. Voia ca eu să plec din casă. A făcut cu orice preț să se creadă că sunt senilă ca să fie ea tutorele meu. Voia să dispună ea de pensia mea. Vedea că sunt în putere, dar voia ea să mă dirijeze”. Mi-a vorbit fără patimă și ură despre toate astea, dar și fără umilință. S-a și judecat cu nora, până la urmă însă a renunțat și la procese, și la partea sa de casă, pe care i-a dat-o de bună voie. În 2000, când deja era la azil, a primit chiar de la noră bani pentru cheltuielile de judecată, vreo 6 milioane. “Cu banii aceia am cumpărat veșminte pentru biserică”, mi-a spus. „Am vrut să vin aici“ Când a văzut în ce direcție neplăcută i se îndreaptă viața, auzind că se sfințise azilul, s-a dus la Arhiepiscopie, unde fiul său fusese cunoscut, a cerut să se mute acolo și a fost acceptată. “Am vrut să vin aici, altfel nu se putea. Am avut și alte propuneri, mulți voiau să mă ia la ei, da – am vrut. Mă simt foarte bine aici, am cameră separată, biserica este aici. Suntem vizitați mereu de lume străină, Înaltul este mereu aici. Când ești necăjit și vezi că lumea străină te ajută, nu te simți părăsit. Sunt respectată, știu cum să mă comport cu fiecare, și de mai sus, și de mai jos. Sora Marta și preotul de aici au o grijă deosebită pentru mine. Eu sunt foarte mulțumită”. Fiecare zi din viața Anei Lazăr decurge cam la fel, în pace sufletească. “Dimineața mă scol foarte devreme, îmi fac cafeaua pe care îmi place să o beau în pat în timp ce ascult știrile de la ora 6. Apoi îmi fac ordine, singură îmi fac totul, spăl și rufele. Îmi iau mănușile, cuțitul și uneltele și mă duc în grădină să dau bună dimineața florilor. În restul zilei, când sunt în casă, citesc foarte mult, în special Magazinul istoric și Lumina credinței Mi-a plăcut în viața mea să citesc, dar nu romane, mai mult viața scriitorilor, a oamenilor care au muncit mult și au lăsat ceva în viață, Leonardo da Vinci, Michelangelo, citesc multe cărți istorice. Nu stau cu gura căscată când discut cu cineva cultivat, că nu știu despre ce e vorba”. Nu se simte singură, dezbate politică cu măicuța Marta, prietena cea bună de la azil, o zi pe săptămână vine, pe jos, în oraș, să-și viziteze prietenii. Se duce la o fostă vecină de pe strada unde a locuit, dna Electra, mai dă față-față cu nora, cu care doar se salută cordial, de la distanță. Prietenii statornici pe care și i-a făcut în timp, vin pe la ea, printre care familia Melinte, care-i aduce “de toate”. Mai trec și nepotul de la fiu, cu soția, când se află în țară, sau nepoții de la soră. Secretele longevității sale? “Un profesor universitar din Iași, care făcea parte din Comitetul Internațional al Longevității a fost în oraș și a venit să mă vadă, nu știu cine l-a trimis la mine. Făcea cercetări în Bucovina ca să determine motivele longevității. Mi-a spus că a constatat că în Bucovina sunt oamenii cei mai longevivi. Eu, în primul rând nu fac abuz de alimentație, mănânc mai mult lactate, legume, fructe, nu grăsimi. N-am căutat să pierd timpul aiurea, mă culc la ora 22, cel târziu. Mai e poate și faptul că am căutat să-mi păstrez memoria prin citit, și, cum spunea profesorul Ion… nu îmi amintesc acum cum îl cheamă, n-ar trebui lăsat creierul să moară, eu l-am pus în mișcare. Dar a fost și credința. Mama mea a murit la 93 de ani și deși pe vremea comunismului n-aveai voie, îmi spunea me-reu: «când ieși pe ușă și nu te vede nimeni, să faci cruce». La noi în familie credința a fost moștenită”. Din întreaga viață, nu are decât un singur regret: “E foarte dureros când un părinte își înmormântează copilul. Celelalte, că am pierdut tot ce am avut, că am plecat în refugiu doar cu o valiză, Dumnezeu mi-a ajutat și le-am refăcut. Dar pierderea unui copil nu se uită niciodată”. Îmi închid caietul luat dimineață la repezeală, unul vechi cu poza lui Mugur Isărescu pe el, dintr-o campanie electorală uitată. Dna Ana îl zărește și îmi spune, repede, glumind: “Are cel mai mare salariu, am citit nu demult într-un ziar, de trei ori mai mare ca președintele…” Mă pregătesc să ies din încăpere, ține să mă însoțească până la poartă. Mă duce, evident, prin grădină, mergem încet, ea prinzându-mă delicat de braț. Îmi arată fântâna, straturile de trandafiri și se oprește lângă un loc din care flori divers colorate dau spațiului o vioiciune aparte. “Aici e portolacul, florile mele preferate”. Trecem de ele și pe lângă niște pietre de construcție, adunate în curte pentru reparații. Dna Ana remarcă faptul că nu prea e locul lor acolo. “Mie îmi place foarte mult ordinea. Poate de aceea nu m-am înțeles cu nora…”. A stat cu mine în poartă, în picioare, vreo 30 de minute, până a venit mașina să mă ia, vrând să fie o gazdă perfectă până la sfârșitul întâlnirii noastre. Eu am plecat, ea s-a întors agale în cămin, trecând tot pe lângă florile de portocal…