Patimile omenești, boli ale sufletului

Întristarea e definită de Avva Evagrie drept frustrarea de o plăcere sau, de asemenea, drept o urmare a mâniei. După obiectul acestei frustrări, se distinge între „întristarea după Dumnezeu“ (PENTHOS-ul) și întristarea ca păcat, atunci când, cum spune Ioan Singuraticul, ea privește „lucruri lumești, adică atunci când este trupească“.

 

Nu este rău mai amar decât întristarea. Ea zdrobește voința, spune Sf. Ioan Hrisostom: „Ea atacă nu numai trupul, ci și sufletul însuși… e un călău ce surpă neîncetat vigoarea sufletului“. De aceea, pe Olimpia, această diaconiță virtuoasă aflată în preajma lui în vremea persecuțiilor sale, o îndeamnă să biruie ATHIMIA („tirania descurajării“). Avva Isaia spune că duhul întristării „pune în lucrare nenumărate uneltiri până ce-ți ia toată vigoarea“. Sf. Ioan Hrisostom îi opune răbdarea creștină, Avva Isaia îi opune plânsul (penthos), adică întristarea după Dumnezeu. Înaintea lui, Avva Evagrie scria: „Cine fuge de toate plăcerile lumii e o cetate de necucerit pentru demonul întristării“. Despre întristare vorbesc mult autorii ruși. Sf. Teofan Zăvorâtul știe că mângâierile și părăsirile sunt etape pe calea vieții lăuntrice și de aceea stabilește reguli de conduită pentru a le străbate cu folos duhovnicesc. Există, deci, o tristețe pen-tru păcatele noastre și ale se-menilor, păcate prin care ne îndepărtăm de la fața lui Dum-nezeu, izvorul a tot binele și al iubirii supreme, și o tris-tețe sau angoasă pătimașă, datorată nerealizării unui lucru dorit, fricii, deznădejdii, ținerii de minte a răului. Tristețea „rea“, „sfâșietoa-re“, „blestemată a lumii“ are drept cauze: o mânie anterioa-ră, datorată pierderii vreunui câștig, neîmplinirea vreunei pofte sau nedobândirea unui câștig sperat, o jignire sau vreo tulburare provocată de alții, ispita vrăjmașului. Ea are două forme principale: una se naște când încetează su-părarea sau când ni s-a produs o daună sau ni s-a zădărnicit o speranță; cealaltă izvorăște din deznădejde sau din ne-liniște. Tristețea e o boală grea a sufletului, care „zguduie din temelii“ mintea celui atins de ea și o cufundă în deznădejde adâncă. Ea nu-i îngăduie acestuia să-și mai facă lectura și rugăciunea cu liniște și bu-curie, nici să fie liniștit și blând cu semenii, îl face posac în toate obligațiile și fără de răbdare. El este asemenea unuia ieșit din minți și căzut într-o beție oarbă, care se pră-bușește într-o „disperare du-reroasă“. Este ceea ce numim noi astăzi, cu un termen psiho-logic modern, „stare depresi-vă“ sau depresie. Creștinul trebuie să fie însă, chiar dacă viața îi este pre-sărată cu nenumărate pricini de întristare, un om al bucu-riei. Căci bucuria este con-structivă, sănătoasă și socială. Ea înfrățește pe oameni, duce la iubire, la încolțirea și crește-rea duhului comunitar. Chiar și cei copleșiți de lacrimi nu sunt triști, ci se declară feri-ciți. Eremiții au adesea înfăți-șări de îngeri… În „Viața Sf. Antonie“ se spune că marele Antonie avea trăsături senine și putea numai după chip să fie recunoscut de cei care nu-l cunoșteau. Era mereu „în bucurie“. De altfel, după o vorbă spusă de mulți și pusă pe seama lui Francisc de Sales, „un sfânt trist e un trist sfânt“. Dar bucuria creștină se naște din rugăciune, căci au-tentica bucurie duhovnicească care luminează chipul și care arată gândul celui care se bu-cură este în rugăciune. Popo-rul nostru a făcut întotdeauna diferența între „rânjet“, „râs“ și „surâs“. Fiecare dintre aces-tea trei exprimă o stare sufle-tească: rânjetul este demonic, râsul-omenesc, iar surâsul este într-adevăr dumnezeiesc. Spiritualitatea creștin-or-todoxă românească a cunos-cut destui sihaștri cu fața me-reu zâmbitoare și gândul în rugăciune. Bibliografie: 1. Plămădeală, Antonie, Tradiție și libertate în spiri-tualitatea ortodoxă, colecția Axios, 1995; 2. Spidlik, Tomas, Spiritualitatea Răsăritului Creștin, Manual Sistematic, traducere și prezentare de diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1997; 3. Teșu, Ioan C., Teologia necazurilor și alte eseuri, cuvânt înainte de Teofil Pîrîian, Asociația filantropică medicală creștină Christiana, București, 1998. Preot paroh Nicolae Vîrtea, Protopop de Rădăuți