Motto: “Elevii și profesorii români ar trebui să știe pe dinafară povestea dascălului unui neam, istoria lui Aron Pumnul“
(Constantin Hrehor)
“Cărțile vechi sunt adevărate tezaure. Ele ne întorc în timp și ne instruiesc, fermecându-ne, despre vremuri și oameni de odinioară“ (I. Nedelea, în “O carte centenară”, “Crai nou“, nr. 4351, nr. 5). “Truismul strecurat mai sus“ (idem) ne-a determinat să scriem ceea ce urmează.
Nu știu câți dintre semenii noștri de azi, fie din Bucovina sau din Țară, posedă ceea ce, din fericire, posedăm noi. Este vorba de două cărți-manuale: “Lepturariu rumînesc… de’n clasa III.a gimnasiului de jos de Arune Pumnul Tomul II. Partea 1 Vieanna 1863“ și “Lepturariu rumînesc… de’n clasa VIII.a gimnasiului de sus de Arune Pumnul Tomul IV. Partea 2 Vieanna 1865”. Coperta întâi a primului manual are înscrisurile – titlul într-un chenar dreptunghic cu desenele florale în cele patru colțuri, având un fundal de culoare galbenă. Coperta întâi a celui de-al doilea manual conține înscrisurile-titlu fără chenar, dar pe un fundal de culoare verde. Dimensiunile cărților sunt de 22,5 cm/13,5 cm. Mai mult sunt lungi. Coperțile exterioare sunt tipărite pe o hârtie mai îngroșată decât paginile interioare. Posedă și coperți interioare cu aceleași înscrisuri – titlu ca și pe primele coperți. Primul manual conține 200 de pagini, având la urmă un cuprins (“Ținoapea to-mului”) și o Erată de tipar (“Sminte de tipariu”), iar cel de-al doilea conține 324 de pagini și “Cuprinsul Lepturariului…”. La sfârșitul fiecărui manual se precizează că ele au fost tipărite la “Tipografie a curții și a statului“. Ambele manuale sunt tipărite pe o hârtie albă semivelină. Pe verso-ul coperții interioare a primului manual se specifică că “Acest lepturariu este proprietate a fondului relegiunariu al bisericii rumîne răsăritene drept credincioase din Bucovina în puterea decretului Ministerului de Stat din 18 Martie 1862, nr. 2696/147 Cult și învățământ“. (scrisul actualizat de V.N.) Ambele manuale folosesc alfabetul latin, în sistem fonetic pumnian, caracteristic curentului etimologic creat de Aron Pumnul. Se cunoaște că până în 1860, limba română s-a scris, de regulă, cu alfabetul chirilic. E interesant că aceste manuale apar la doi ani și respectiv, la cinci ani după introducerea alfabetului latin în limba română. Ele introduc noile reglementări în scrisul și tiparul limbii române. Lecturile literare introduse de Aron Pumnul în modelul fonetic creat de el se pot citi și astăzi la aproape 150 de ani distanță, destul de ușor, cu mici deosebiri, la scrierea unor sunete, precum: ș și ț apar š și ; i și u semivocalice apar i și u; pentru z se folosește d; pentru ă se folosește “ce”. Peste tot se folosește î din i, apostroful în locul liniuței de unire/despărțire; ð în locul lui “gi”; è în locul lui “ci”; dublete de consoane “nn” în multe cuvinte, printre care în “înnaintea“, Murășannul, Vieanna etc.; s/z în locul lui x (gz); terminațiile –sc pentru –șt (unguresci, rumîneșci); dubletele consoanelor “ll”, ca în cuvintele: ell, cell, salle, copill, acellora, alle etc., etc. Peste tot apare termenul Rumîn și în derivatele lui cu inițială majusculă și cu vocalele u în loc de o și î din i. De asemenea verbul a fi la indicativ prezent, la persoana a III-a plural, sînt în loc de sunt etc., etc. În concluzie, la 150 de ani distanță, perioada în care limba română a evoluat extrem de mult în toate sferele/structurile ei, totuși, cu mici deosebiri, exemplificate mai sus, aceste cărți-manuale se pot citi și pot fi înțelese și astăzi de oricare român. Însă, aceste manuale sunt astăzi de o valoare didactică, istorică și documentară de excepție. În ce constă această valoare? a) Sunt scrise într-o limbă română populară, specifică acelor vremuri; b) Conținutul lor educă/a educat extraordinar tinerimea română în cunoașterea istoriei românilor, istoriei limbii române, ca o limbă romanică, având rădăcini în cea dacică; cunoașterea istoriei litera-turii române pornind de la folclorul literar românesc, apoi în cunoaș-terea gramaticii limbii române și a regulilor de scriere, ortografie și de punctuație specifice cerințelor pumniste; sădesc iubirea de neam și de limbă română etc. Aceste cărți-manuale sunt un fel de antologii care se bazează pe texte literare originale. Aron Pumnul intervine doar foarte sumar cu comentariile sale sub forma unor idei, observații prezentate, fie la subsol cu unele clarificări, sau la sfârșitul textelor. Autorul nu-l “dădăcește“ pe elev și nu-l “bombardează” cu prea multe păreri personale sau cerințe. El, autorul, urmărește să-l pună pe elevul din acele vremuri în contact direct cu textul literar și apoi elevul singur să-și formeze părerea de ansamblu concretizată pe trei direcții: valoarea stilistică a textului, valoarea gramaticală (etimologia și topica cuvintelor, formarea propozițiilor și a frazelor, structura morfologică și sintactică, evitarea neologismelor. Aron Pumnul era un mare dușman al împrumuturilor) și mesajul educa-tiv. Aron Pumnul, fiind un adept înfocat al Școlii Ardelene și al “rumînismului“ pașoptist, folosește din belșug operele literare ale acestora. Iată, spre exemplificare, doar două citate din care rezultă modul cum dascălul căuta să-i educe în cultul iubirii pentru limba română din trecut și în evitarea folosirii unor cuvinte străine în limba română: a) ”Că vai! de noi nemernici Rumîni! căci foarte s-a stins din inimile noastre urmarea prea străluciților noștri străbuni: ”departe au căzut poamele de rădăcina pomului!”. Ar fi foarte de dorit ca să se afle vreun făcătoriu de bine cu noțiunea sa, cumpănând orice gramatică mai deplinită a limbei românești cu litere străbune, iar nu cu slovele cirilice de care sunt și până acum a câtorva bărbați vrednici de toată lauda (…) Este un adevăr neânfruntat de pricepe-rea de toate zilele, că îndreptarea limbei dace încă și astăzi desmă-țată! (…). Partea cea mai mare a învățaților rumînii nu-și bat capul după îndreptarea limbei, alții sînt mai bucuroși a-și învăța fiii să vorbească în limbi străine, iar a maică-sa o zdrumică cum pot…” (Tomul IV p. 35); b) ”Să nu întrebuințăm cuvintele străine unde avem alle noastre. Ni se întâmplă adeseori de amestecăm în vorbirea noastră cuvinte străine, chiar și unde am avea cuvintele noastre curat rumînești…” (Idem, p. 36) (Am transcris citatele, respectând unele norme actuale). Ce actuale sunt și astăzi aceste observații și îndemnuri, acum, când engleza și alte limbi străine pun în umbră limba română! Limba mamei, limba neamului devine astăzi, din păcate, secundară sau marginalizată (?!). Într-adevăr, în deceniile 6 și 7 ale secolului al XIX-lea trebuiau formate tinerele generații de români care să-și iubească, în fapte, patria, poporul român, limba română și spiritualitatea acestui neam. Aceste cărți-manuale tocmai acestor scopuri le-au servit. Intelectualitatea românească, formată în Franța, Germania, Austria, Italia etc., în primele decenii ale secolului al XIX-lea, se întoarce în țară ca să se pună în slujba marilor idealuri umaniste românești. Printre acești intelectuali s-a numărat și Aron Pumnul care, prin toate mijloacele, inclusiv prin scrierea unor manuale și prin activita-tea sa practică, la catedră, în Cernăuțiul aflat sub habsurgi, cultivă patriotismul activ, fierbinte, în rândul învățăceilor din Obergim-nasium-ul cernăuțean unde, spre fericire, nimerise să-l aibă ca elev pe Mihai Eminovici (Eminescu). În acest sens, se poate afirma cu certitudine că Eminescu nu s-ar fi ridicat/nu ar fi ajuns să fie așa de valoros în tot ceea ce crea – poezii, proză, publicistică, drama-turgie, traduceri și corespondență – un ardent patriot român, dacă nu l-ar fi avut ca mentor/magistru pe Aron Pumnul! Aflat la vârstă juneții, la vârsta marilor acumulări, Eminescu a sorbit suflul spiritual al dascălului său. Manualele lui Aron Pumnul, cărțile din biblioteca acestuia, ca și activitatea lui la catedră, l-au format pentru totdeauna pe Eminescu. Elanul creator și patriotic la Eminescu nu s-a stins decât odată cu trecerea lui în nemurire. Flacăra arzândă a lui Aron Pumnul a fost torța care a reaprins în geniul eminescian Focul Renașterii Spiritualității Românești în Universalitate! Iată în ce constă valoarea acestor cărți-manuale! Din cele opt tomuri, din păcate, suntem în posesia a numai două. Și… de câte ori punem mâna pe ele sau le deschidem, ne tremură mâna de emoție. De ce? Pentru că din ele a învățat marele nostru Eminescu. Numai faptul că din ele a învățat Eminescu care, chiar la acea vârstă fragedă, de 13-15 ani, era deja în perioada debutului în poezie, în perioada zborului spre înălțimi abisale, e destul spus despre importanța acestor cărți. Și, conform celor afirmate la începutul acestei recenzii/prezentări, aceste cărți-manuale sunt adevărate tezaure. Ele ne întorc în timp, ne instruiesc, ne formează și ne copleșesc cu valoarea lor de suflet . Ele nu pot fi apreciate în bani. Au o valoare de suflet și nu pot fi prețuite în nicio monedă națională! Aceste manuale au stat la baza formării lui Mihai Eminescu, ca poet, ca cetățean și mai ales ca ”Rumîn”. Pentru aceste considerente, fie pe 15 ianuarie sau pe 15 iunie ale fiecărui an sau la predarea/învățarea unor opere eminesciene, prezentăm aceste manuale ca materiale intuitive, de primă importanță, arătând, demonstrând și explicând valoarea lor, apoi sugerând punctual de unde a “pornit Luceafărul Poeziei Ro-mânești“. Aceste două cărți-manuale le-am găsit întâmplător, la un locuitor din Bălcăuți. Străbătând aproape 150 de ani de la ieșirea de sub tipar, culmea absurdului!, foile lor nici nu erau tăiate, separate. Aceasta dovedește că… nimeni, absolut nimeni nu le-a răsfoit, nu le-a frunzărit, neacordând nici o importanță lor (?!) . “Săraci cu duhul” erau, probabil acei care o dețineau. Nu au știut și nu au cunoscut valoarea lor istorică, documentară și bibliofilă extraordinară! Mulțumim lui Dumnezeu că aceste manuale-cărți, în sfârșit, “au căzut“ conjunctural în mâna noastră, în mâna unui mare admirator al lui Eminescu și profesor de limbă și literatură romană. Punctum! Prof. VICHENTIE NICOLAICIUC Rădăuți
Comentarii