Când eram flăcău la mama…

Cân’ eram mic (c-am fost doar și astfel), mama ne învăța (ș-am fost doar o casă de copii!) că de câte ori vedem pe drum trecând părintele satului, să dăm fuguța și să-i pupăm mânuța. Și… ne executam! Bucuros! Asta, cam până pe la colectivizare, când râia, ciuma cea roșă de comunism, devenise deja mai explicită, mai agresivă. Iar politrucii (făr’ de Dumnezeu) au făcut din falnicul vlădică rural un biet surogat de popă. Și frumusețe din obiceiul nostru s-a cam dus, mai apoi, pe apa sâmbetei, pe apa duminicii. Am invocat această povestioară, pt. că, sâmbătă, în felul lui, a plâns sufletul meu, iară… După părintele Iulian (de la Sucevița), după profesorii Condurache și Dârja, după amicul Motrici…, ființa-mi cea mai lăuntrică sângeră din nou. S-a dus și părintele Gavrilei de la Sf. Ilie! Ce poporean adevărat și luminat! Înflăcărat nepereche de Sf. Duh! Și, hotărât, hăruit ca purtător de vrednicie spirituală. Și iubire de semeni. Neasemuit.

 

A lucrat bucuros pe pământ cu mijloacele cerului. Și viața i-a fost o perpetuă pildă (a face fapte bune înseamnă a te ruga mereu). În jumătate de an, au plecat, suindu-se la Domnu’, pr. Neculcea, prof. Condurache și Dârja, Satco și Motrici… Și acum – Gavrilei-senor! Meleagul s-a mai văduvit de-o lumină bucuroasă și prietenoasă. De-un slujitor al spiritualului, de pedagogul și cărturarul sfios, de-un om cu sufletul bun și, în totul, înduhovnicit. A mai pierit ceva din Împărăția Sf. Duh. Bunătate. Lumină. Naturalețe. Răbdare și Blândețe. Smerenie ori modestie, țărănie și domnie, cât încape… Oprește, Doamne, ceasornicul cu care ne măsuri destrămarea! Și… șii… dacă Tu, Ocrotitorule din cer, ni l-ai da, cumva, printr-o minune, înapoi pe părintele sântilian, Îți mărturisesc, Prea-milostive, că m-aș vrea din nou pruncuț la mama și-aș da iară fuguța să sărut mâna cea blândă. Și negrăit de bună a pururi preotului Gheorghe Gavrilei…