Patimile omenești, boli ale sufletului

În literatura ascetică veche, patimile sunt socotite în număr de opt sau, când slava deșartă este unită cu mândria, în număr de șapte. Acestea sunt: lăcomia pântecelui, curvia, iubirea de argint, mânia sau ura, întristarea, trândăvia, slava deșartă și mândria. Ele coincid, în fond, cu cele șapte păcate capitale: lăcomia, desfrânarea, avariția, mânia, invidia, lenea și mândria, dacă identificăm mândria cu slava deșartă. Unele dintre patimi sunt ale trupului, altele ale sufletului. Dar strânsa unitate dintre trupul și sufletul omului, unite în chip perihoretic, face ca patimile omenești să fie împletite cu cele sufletești și să se intercondiționeze reciproc. Scriitorii ascetici socotesc că lăcomia pântecelui le produce pe toate celelalte. Căci ațâță desfrânarea. Ambele, pentru a se satisface, au nevoie de bani și ne duc prin aceasta în patima iubirii de argint. Cine nu-și poate procura banii se mânie, se întristează și invidiază pe cei care-i au; dacă-i are, se mândrește cu ei. Această analiză genetică a patimilor dovedește o profundă cunoaștere a psihologiei lor. Căci Părinții Bisericii, deși nu au o psihologie elaborată la nivel de concepte și legi, totuși au o psihologie bine pusă la punct, deoarece ea este o psihologie practică și aplicată.

 

Fără îndoială că mândria este primul păcat apărut în lume, păcatul diavolului și substanța tuturor păcatelor și a patimilor, pentru că, în ulti-mă analiză, toate ar putea fi reduse la neascultare, care este fiica cea mai mare a mândriei. Apoi, mândria este un păcat mult mai grav, întrucât nu-și are punctul de plecare într-un instinct atât de puternic, cum este in-stinctul de conservare, care se ma-nifestă atât de des și înlesnește ca atare alunecarea în păcatul lăcomiei. În sfârșit, mândria stăruie și după curățirea de toate celelalte patimi și se strecoară până în cele mai curate acte. De fapt, mândria e cam peste tot, dacă-i vorba. Pentru că patimile sunt împletite între ele și nu sunt împletite într-o oarecare ordine, ci sunt de a valma, în neorânduială. De fapt, răutățile n-au ordine și de aceea, în existența umană, patimile nu sunt zăgăzuite între ele, ci se împletesc în chip neregulat și se nasc unele pe al-tele, în orice combinație ar fi. De alt-fel, nici autorii filocaliei, care așează lăcomia pântecelui în fruntea pati-milor, nu exclud posibilitatea altor filiații. De pildă, Sf. Maxim Mărturi-sitorul afirmă că mânia și ura pot proveni și din slava deșartă, plăcerea și iubirea de argint. Și experiența arată că mânia se combină foarte bine cu mândria și se naște din aceasta. Sf. Marcu As-cetul, în această privință, se exprimă foarte plastic și afirmă: „copacul mâ-niei este udat la rădăcină cu apa puturoasă a mândriei“. Și, într a-devăr, se observă că oamenii mândri sunt întotdeauna și plini de mânie. Aceștia se mânie nu numai când le este lezat orgoliul propriu, ci și a-tunci când au doar simpla părere că nu sunt băgați în seamă, că nu li se acordă importanța ce li se cuvine, că nu sunt menționați primii etc. Dar oamenii se mânie nu numai din mândrie, ci și din alte motive: că nu sunt lăsați în pace, că nu sunt lăsați să facă ce vor ei, că nu câștigă bani și avere cât ar vrea ei și câte alte motive nu pot fi invocate pentru a arăta cum se naște păcatul mâniei în om. Tot Sf. Maxim Mărturisitorul afir-mă că „slava deșartă și iubirea de argint se nasc una pe alta. Căci cei ce iubesc slava deșartă se silesc să se îmbogățească, iar cei ce s-au îmbogățit doresc să fie slăviți“. Reluând aceste afirmații ale Sfântului Maxim Mărturisitorul, părintele Stăniloae arată că „slava deșartă și mândria pot fi și ele un efect al a-vuției, dar se poate întâmpla și cazul invers: din iubirea de slavă și din mândrie să caute omul avuție pen-tru a desfășura luxul, care-i aduce laudele oamenilor și pentru a putea privi de sus la ceilalți sau să se în-tristeze și să se mânie când nu e des-tul de onorat”. Tocmai această in-tercondiționare a patimilor trupești, pornite de la lăcomia pântecelui, și a celor sufletești, pornite de la mân-drie, arată părintele profesor, fac pe aceiași autori ascetici, care au de-clarat lăcomia pântecelui cea dintâi patimă, să declare apoi mândria ca primul pui al diavolului. Căci poate fi cineva mândru și fără să se fi îndopat cu mâncare, precum sunt destui asceți mândri de asceza lor. Părintele profesor arată mai de-parte că „s-ar putea spune că e-xistă un îndoit circuit care duce de la lăcomia pântecelui la toate pa-timile – inclusiv la cele sufle-tești – și de la mândrie iarăși la aproape toate patimile, inclusiv la unele trupești“. Lăcomia pânte-celui reprezintă una și aceeași sete egocentrică a omului sub aspectul îndoit al ființei sale psihofizice. Există o intercondiționare strânsă între biologic și spiritual, un domeniu influențând pe celălalt atât în decăderea, cât și în refacerea omului. Aici se deschide un vast câmp de cer-cetare a amănuntelor interdependen-ței între biologic și spiritual. Reluarea acestor raporturi de fi-liație între patimi ne ajută la vindeca-rea lor – pentru că, după cum vom vedea în numerele viitoare – numai intervenind la rădăcina patimii, care este gândul păcătos, putem s-o înlăturăm cu totul. Atât lăcomia pântecelui, cât și mândria, dar și toate patimile, dacă-i vorba, își au rădăcina comună în iubirea egoistă de sine (filoftea), ca un absolut autonom și independent. „E clar, zice Sf. Maxim Mărturisitorul, că cine posedă egoismul posedă toate patimile“. Dar despre iubirea egois-tă de sine (filoftea), precum și de-spre fiecare patimă în parte vom vorbi pe larg în numerele viitoare, când acestea vor face obiectul unei tratări amănunțite. Bibliografie: 1. Sf. Marcu Ascetul, „Epistola către Nicolae Monahul“, în Filocalia, vol. 1. Traducere, introducere și note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, membru al Academiei Române, ediția a IV-a, Harisma, București. 2. Sf. Maxim Mărturisitorul, „Capete despre dragoste“, 75, în Filocalia, vol. 2. 3. Stăniloae Dumitru, „Ascetica și Mistica sau Teologia vieții spirituale“, Cluj, 1993 (este vorba de cursul de Ascetică și Mistică creștină, ținut de preot prof. dr. D. Stăniloae la Facultatea de Teologie din București, în anul 1946–1947). Preot Nicolae Vîrtea