Bucovina, mozaic etnic și religios

Istoria Bucovinei începe de la 1775 și se încheie cu reintegrarea acestei zone în organismul de stat al României, în toamna anului 1918, cuprinzând deci numai o perioadă de 143 de ani. În vara anului 1776, după sfârșitul războiului dintre Imperiul Țarist și Imperiul Otoman, diplomații austrieci ai împărătesei Maria Tereza și ai lui Iosif al II-lea au ratificat, la Palamutca, convenția prin care au smuls din trupul țării Moldova de Sus, cuprinzând un cordon de 278 de localități din ținutul Cernăuților și Sucevei și Hotinului, cu un areal de 10.441 kmp și o populație de peste 70.000 de suflete. Această provincie, la început, purta numele de Pădurea, Moldova austriacă. Cele dintâi statistici cu privire la populația Bucovinei vin din 1774, de la un anume general Spleny.

 

El spune că, în urma recensământului, erau 17.047 familii, repartizate pe diferite clase sociale, în felul următor: boieri – 22 de familii, mazili – 175, răzeși – 149, fețe bisericești – 501, slujbași publici – 285, negustori – 45, țărani – 14.992, la acestea adăugându-se 58 de familii de armeni, 52 de evrei și 294 familii de țigani, în total însemnând 85.235 de suflete. După anexarea efectivă a Bucovinei, în 7 iulie 1776, la Imperiul austro-ungar, rămân 226 de sate cu 52 de cătune, cu o populație de 14.350 familii (71.750 persoane), din care, pe Valea Ceremușului, trăiau 1.261 de familii rutene, 1.112 de huțani, 58 familii armene, 526 familii de evrei, 294 familii de țigani și 11.099 familii moldovenești. Imperiul habsburgic a dus o politică de deznaționalizare a ținutului românesc, facilitând stabilirea în Bucovina a popu-lațiilor străine, în primul rând a ucrainenilor, rutenilor, germa-nilor, ungurilor etc., sporind catastrofal numărul străinilor și scăzând vertiginos cel al românilor. Dintre toate aceste nații, unele au făcut presiuni mari asupra elementului românesc; rutenii, sau ucrainenii, de exemplu, au vrut să creeze un stat rutean din Bucovina (Ion Nistor, Istoriam Bucovine). În această zonă, românii trebuiau să fie cei „tolerați”, cu toate că erau majoritari. Acte de clemență din partea autorităților „tolerante” se puteau vedea în manifestările religioase, unde numele de român era asociat cu cel de ortodox (să fie oare vorba despre o contopire a etnicului cu religiosul?). Doar câteva exemple de toleranță și îngăduință merită subliniate. Românii au privit cu înțelegere pe noii veniți, oameni săraci, în căutarea unei bucăți de pâine, care, mai târziu, s-au transformat în asupritori. Episcopul Dositei Herescul arată toleranța cu care au fost primiți cei de altă limbă și credință: „De vreo câțiva ani încoace s-au făcut aicea doao sate noao de însuși unguri papistași și li s-au dat și preot de a lor credință, și știut iaste în Bucovina că pentru folosul lor am avut purtare de griji și atât prin noi cât și prin frații noștri am poftit pe satele megieșilor lor ca să le dea ajutor cu căratul lemnelor ca să-ș poată face casă și sat frumos după frumoasa regulă nemțească cum și spre făcutul unei bisărici papistăsești în Cernăuți am dat cu toată voie al nostru drept loc” (Ierarhii Bucovinei, pr. Dumitru Valenciuc). Rabinul Alexandru Șafran mărturisește despre sprijinul pe care l-a primit poporul evreu stabilit în Bucovina, din partea ortodocșilor, reprezentați atunci de mitropolitul Tit Simeria: ”…i-am cerut pe un ton imperativ să-și comunice impresiile Mareșalul și să-i ceară să oprească deportările. El a făcut-o într-adevăr cu folos, fiindcă convoaiele care porneau din Cernăuți au fost oprite” (Alexandru Șafran, Un tăciune smuls flăcărilor). O parte dintre minoritățile care trăiau odinioară în Bucovina s-au topit în masa majoritară. Dintre cele ce au supraviețuit, păstrându-și elementul etnic și religios până astăzi, amintim: comunitățile evreiască, germană, a huțulilor, a polonezilor, a ucrainenilor, a romilor și a rușilor lipoveni, iar toate acestea amintite sunt cel mai bine reprezentate în zona Rădăuțiului. Preot ILIE SFÎRNACIUC, Catedrala Rădăuți