Învierea lui Hristos, dovada și izvorul învierii noastre

„Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le” În aceste frumoase zile de primăvară, când în inimile și sufletele tuturor creștinilor a pătruns mireasma dătătoare de bucurie a Învierii Domnului, răsună pretutindeni cuvintele imnului „Hristos a înviat…”. În biserici, pe stradă și în toate împrejurările, vreme de patruzeci de zile, creștinii se salută cu salutul vestitor de bucurie și dătător de nădejde: „Hristos a înviat!” Sărbătoarea Învierii Domnului sau Paștele va marca pentru fiecare creștin începutul unui nou an pascal, un an în care dorința de îm-bunătățire, de despătimire, de desă-vârșire, de asemănare cu Hristos, de împărtășire de harul Învierii lui Hristos, va fi pusă în practică de fiecare prin viața sa, căutând să înviem și noi împreună cu Hristos. Hristos a înviat din morți și a biruit moartea, dăruind viață celor din morminte. Dar întrebările pe care ni le punem sunt: De unde a apărut moartea? Care este rostul ei? Cum putem scăpa de moarte?

 

Taina existenței noastre pe pământ a fost dezlegată și explicată prin descoperirea dumnezeiască făcută nouă în Sfânta Scriptură. Scriptura ne dezvăluie adevărul că omul ar fi trebuit să viețuiască în Rai, fiind creat de Dumnezeu cu posibilitatea de a alege viața veș-nică, alături de Creatorul său și de sfinții îngeri. Fiind creat cu voința liberă, omul trebuia să decidă singur ce soartă, ce cale să apuce. Această alegere omul trebuie și astăzi să o facă, deoarece Dumnezeu nu-l obligă pe om să facă binele sau răul, ci el decide singur. În Rai omul a ales însă nu viața veșnică, nu apropierea și as-cultarea de Dumnezeu, ci neas-cultarea. Dorința de putere, de in-dependență față de Dumnezeu, lipsa de smerenie l-au depărtat pe om de Dumnezeu. Fără de Dumnezeu cel care este izvorul vieții, omul a devenit muritor. Fără să asculte de Creatorul său, fără să se împărtășească de sfințenia Sa, omul a devenit plin de păcat, lipsit de sfințenia dumnezeiască. Ur-marea acestor fapte, ne spune Sfân-ta Scriptură, a fost alungarea omu-lui pe pământ, unde, supus slăbi-ciunilor firii pământești și încercat de greutățile vieții de zi cu zi, să poată dovedi că neascultarea din Rai a fost un accident și că acum el ascultă și urmează poruncile lui Dumnezeu. Urmările păcatului ne-ascultării și depărtării de Dumnezeu, făcut de om în Rai, numit și păcat strămoșesc, au fost atât de grave, încât omul nu s-a mai putut ridica către Dumnezeu de unul singur. Mintea întunecată de păcat, voința slăbită, dragostea de Dumnezeu răcită, lipsa Harului dumnezeiesc, au făcut ca omul să se adâncească tot mai mult în păcat și în moarte. Iată de ce era nevoie de ajutor. Cine l-ar fi putut ajuta pe om? Un înger nu ar fi putut schimba firea omenească. Omul singur era prea decăzut și nu ar fi putut aduce o jertfă de împăcare cu Dumnezeu. Dacă Dumnezeu l-ar fi iertat în mod automat pe om, el nu ar fi avut nici un merit, nu ar fi participat cu nimic la mântuirea lui. Era nevoie de conlucrare între om și Dumnezeu, de efort uman și dra-goste dumnezeiască. Numai Fiul lui Dumnezeu l-ar fi putut împăca pe om cu Tatăl. Numai jertfa Lui ar fi putut șterge greșeala omului față de Dumnezeu. Dar pentru a reface firea umană stricată prin păcat și pentru ca jertfa adusă lui Dumnezeu să cuprindă și efortul și contribuția omenească, a fost nevoie ca Fiul lui Dumnezeu să se întrupeze, să se facă om. Întruparea Fiului este o dovadă a dragostei lui Dumnezeu față de om: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe singurul său Fiu l-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16). Prin întrupare, Domnul Iisus a luat asupra Sa întreaga fire omenească, a luat asupra Sa păcatele tuturor și le-a curățat: „După cum prin neascultarea unui singur om, cei mulți au fost făcuți păcătoși, tot așa, prin ascultarea unui singur om cei mulți vor fi făcuți drepți” (Romani 5, 19). Necesitatea întrupării Fiului lui Dumnezeu trebuie înțeleasă ca fiind cel mai potrivit mijloc pentru mântuirea omului, căci dacă păcatul și moartea au intrat în lume printr-un om (A-dam), tot printr-un om, Dumnezeu-Omul Iisus Hristos, trebuia să vină și mântuirea. Prin jertfa Sa de pe cruce, Fiul lui Dumnezeu a spălat păcatele omenirii cu scump Sângele Său, ne-a împăcat cu Tatăl, a curățat și repa-rat firea noastră cea stricată prin păcat, a înviat pe toți „cei ce dor-meau din veac” și ne-a dăruit tuturor nădejdea învierii. Adevărul Învierii lui Hristos este de netăgăduit. Arătările după înviere (femeilor mironosițe, Apostolilor, lui Toma, lui Luca și Cleopa etc.), viețuirea pe pământ cu oamenii încă patruzeci de zile, Înălțarea la cer în a patruzecia zi, sunt doar câteva din dovezile în-vierii Sale. Învierea lui Hristos este dovada faptului că și noi, cei ce facem voia sa și urmăm învăță-turilor Sale, vom învia. Astfel, Sfântul Apostol Pavel ne arată clar: „Dacă noi credem că Hristos a murit și a înviat, tot la fel credem că pe cei adormiți întru El îi va învia împreună cu El” (Tesa-loniceni, 4, 14). Noi, oamenii, ne facem părtași Tainei Învierii lui Hristos prin Taina Sfântului Botez, prin care ne dezbrăcăm de omul cel vechi și ne îmbrăcăm în cel nou, murim față de păcatele noastre și viem spre viața în Hristos: „Noi, deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropați împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morți spre slava Tatălui, tot așa și noi să viem spre viața veșnică” (Romani, 6, 4). Murind păcatelor împreună cu Hristos, avem nădej-dea vieții veșnice împreună cu El: „Acum, dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom trăi împreună cu El” (Romani, 6, 8). Prin jertfa și Învierea Sa, Hristos a câștigat pentru toți oamenii harul dumnezeiesc, adică posibilitatea de a conlucra cu energiile necreate ale lui Dumnezeu spre mântuire. Omul, conlucrând cu harul lui Dumnezeu, se poate mântui, poate învia spre viața veșnică. Mărtu-risindu-L pe Hristos Înviat, prin faptele și viața noastră, primim mântuirea, adică viața veșnică și fericită în împărăția lui Dumnezeu: ”Dacă mărturisești cu gura ta pe Iisus ca Domn, și dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți, vei fi mântuit” (Romani, 10, 9). Hristos devine astfel izvorul învierii noastre și, așa cum apa ce curge dintr-un izvor răcorește pământul însetat, harul dumneze-iesc adapă și mântuiește sufletele celor ce prin credință s-au deschis spre primirea izvorului harului. Fără Învierea lui Hristos, eforturile omului de desăvârșire și mântuire sunt zadarnice: „Dacă Hristos nu a înviat, atunci zadarnică este pro-povăduirea noastră și zadarnică este și credința voastră” (I Corin-teni, 15, 14). De aceea, dovada Învierii lui Hristos fiind de netă-găduit, avem nădejdea vieții veș-nice și a învierii noastre. Creștinii adevărați și-au pus nădejdea în sprijinul lui Hristos pentru do-bândirea vieții veșnice: „Dacă nu-mai pentru viața aceasta ne-am pus nădejdea în Hristos, atunci suntem cei mai nenorociți dintre oameni” (I Corinteni, 15, 19). Praznicul Învierii Domnului ne aduce aminte și ne dovedește va-loarea omului în fața veșniciei. Viața noastră nu se limitează la trup și materie, nu se termină cu des-părțirea sufletului de trup, ci de-abia după acest moment începe esențialul: „Știm într-adevăr că, dacă se desface casa pământească a cortului nostru trupesc, avem o clădire în cer de la Dumnezeu, o casă care nu este făcută de mână, ci este veșnică” (2 Corinteni, 5, 1). Hristos cel Înviat ne-a răscumpărat prin Sângele vărsat pe cruce și noi ne putem împărtăși din izvorul harului răscumpărător câștigat pe cruce: „În El avem răscumpărarea, prin Sângele Lui, iertarea păca-telor, după bogățiile harului Său” (Efeseni, 1, 7). Dacă vom avea cre-dință și fapte bune, Dumnezeu ne va învia și pe noi: „Prin har ați fost mântuiți prin credință și aceasta este harul lui Dumnezeu” (Efeseni, 2, 8). „Trăiți în dragoste, după cum și Hristos ne-a iubit și S-a dat pe Sine pentru noi ca un prinos și ca o jertfă de bun miros lui Dumnezeu” (Efeseni, 5, 2). Hristos a înviat! Pr. Iconom Stavrofor CORNEL BODNARI, Parohia Frumosu