De când postesc românii?

Dintotdeauna. Aici ar trebui să se încheie acest articol, din care am putea lua aminte toți și în mod deosebit cei care nu prețuiesc postul și nu-l au ca o virtute și ca o rânduială sfântă în viața lor. Noi, cei de azi, pentru a putea ști cine suntem, trebuie să ne identificăm cu istoria neamului nostru. Nu venim de-aiurea și nu suntem ai nimănui. Avem cu noi peste 2000 de ani de istorie și de creștinătate. De aceea, cine nu postește (cine nu vrea) nu este nici român și nici creștin adevărat. Ne putem mândri că strămoșii noștri trăiau creștinește înainte de a fi creștini și posteau înainte de a auzi cuvintele Mântuitorului din gura Sf. Ap. Andrei (creștinătorul românilor) despre postul plăcut lui Dumnezeu. Avem mărturii istorice, și ele ne sunt sfinte, despre mari trăitori ai postului și ai ascezei la geto-daci, numiți cei nemu-ritori, cum îi descrie Herodot, Iordanes sau Strabon. Credința lor într-un singur Dumnezeu și în viața de după moarte a lăsat în urmă multe sisteme de gândire și de viață ale acelor timpuri.

 

Geții de pe malul mării, de la gurile Dunării sau de pe versanții Carpaților s-au făcut cunoscuți în piețele sau sălile de dialog ale filozofilor greci. Deceneu, marele preot al dacilor, era atât de cunoscut, încât a fost numit „cel bun”, pentru mărinimia sa și a poporului său, pentru străinii cinstiți și harnici ce treceau sau se stabileau în Dacia (de aici se trage ospitalitatea românilor). Avea ucenici devotați și consacrați, slujitori ai lui Dumnezeu și ai poporului, trimițându-i în misiune pe întreg teritoriul Daciei libere. Se hră-neau cu miere și legume, străduindu-se a face numai bine – adevăratul post. Dacii aveau o medicină naturală unică în lume. Însuși Zalmoxes învă-țase arta medicinii și a cumpătării de la egipteni. Atât de înaltă era concepția despre post, încât Deceneu personal îl convinge pe Burebista, regele dac, să distrugă o parte din vie, pentru că „vinul fără măsură – spunea marele preot – este distrugerea unui popor fără să-și dea seama”. Când romanii au ridicat tezaurul dacilor, aceștia au întrebat pe păzitorii lui, preoții, de ce nu se opun. Preoții au răspuns că „aurul lor este sufletul, care zboară peste comori și merge acolo unde este liniște și pace; comoara este dătătoare de certuri, invidii, lupte și vărsări de sânge”. S-ar părea că, odată cu cucerirea Da-ciei de către romani, s-a pierdut urma marilor trăitori ai postului, rugăciunii și milosteniei, dar nu a fost așa. Sol-dații daci îi găsim împrăștiați în toate părțile imperiului roman, de la Marea Britanie până la Mesopotamia, ducând aceeași viață spirituală. Un soldat dac, surprins în genunchi, cu capul plecat pe sabie, pe coasta Galiei, a spus că „prin sabia aceasta transmit frați-lor mei rugăciunea”. Cu altă ocazie, un general persan, aflând de marea religiozitate a călăreților daci la Eufrat, le-a oferit carne la o zi de sărbătoare, dar ei, refuzând, au spus: „nu mân-căm deoarece nu avem dezlegare de la preotul nostru”. Filozoful Platon spune, în dialogurile sale, că Socrate a cunoscut un preot dac, doctor și postitor neîntrecut, cerând bolnavilor un regim alimentar vegetarian. Am vorbit de aceste exemple ca să putem intui starea sufletească a strămoșilor noștri de acum 2000 de ani, când pe plaiurile noastre civilizația dacilor ajunsese la culme, iar pe pământul Palestinei – Țara Sfântă – se împlinește Scriptura Vechiului Testament, prin nașterea, propovăduirea și drumul spre răstignirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Înțelegem, așadar, că, odată cu pătrunderea creștinismului pe meleagurile țării noastre, strămoșii noștri au primit cu ușurință creștinismul, cu toate preceptele sale evanghelice. Trăirea autentică, în post și rugă-ciune, a creștinilor din primele vea-curi, pe teritoriul patriei noastre, a fă-cut ca Sf. Ioan Gură de Aur să-și aleagă de aici ucenici. Și-a ales ucenic pe Sf. Ioan Casian, pe care îl trimite în Apus, unde acesta înființează primele comunități monahale, cu viață aspră, în post, rugăciune și muncă. Unul dintre cei mai mari trăitori ai crești-nismului românesc, la post și rugă-ciune, al cărui gând permanent era milostenia și sfatul, a fost Daniil Sihastru. Acest sfânt al peșterilor a fost sfetnic al strălucitului voievod Ștefan cel Mare și Sfânt, și nu numai. Cei care l-au cunoscut, după cum măr-turisește cronicarul, „ieșeau în sus-pine”, după ce marele duhovnic citea și tâlcuia canonul cel mare al Sf. Andrei Criteanul – pe care îl citim în această săptămână. Îmbuibarea, nepăsarea, lenea, min-ciuna etc. sunt dușmanii civilizației și mai ales ai moralei creștine evan-ghelice… drumul crucii, patimile, răs-tignirea și învierea Mântuitorului sunt valori autentice ce impresionează, echilibrează, însănătoșesc și înfru-musețează de veacuri poporul român creștin. Aș vrea să închei tot cu o întrebare, care este răspunsul retoric la întrebarea din titlu: De ce sunt frumoși ro-mânii? Și aș răspunde, pentru că postesc, pentru că au postit părinții lor, pentru că au postit strămoșii lor. Uitați-vă la chipurile marilor duhovnici ce au dus postul spre desăvârșire, uitați-vă la chipurile călugărilor și ale măicuțelor din mănăstiri ce se nevoiesc în post, sunt fără vârstă, și veți putea vedea în ei strălucirea și frumusețea chipului lui Dumnezeu în om. Se îm-plinesc în post cuvintele unei rugăciuni din viața Proorocului Daniel, care ne spune că „pe cei trei tineri și pe Daniel fiind hrăniți cu semințe i-a arătat mai frumoși decât cei hrăniți cu multe desfătări” (Dan. 1, 15). Pr. MIHAI ARGATU, Parohia Iacobeni